“Money makes the world go round” e versul unei piese din musicalul Cabaret care descrie lumea în care am ajuns să trăim.
Iar în lumea bloggingului unul dintre subiectele principale de discuţie este monetizarea.
Apropos!

MONETIZÁ, monetizez, vb. I. Tranz. (Rar) A transforma metalul în monedă, a bate monedă. – Din fr. monétiser.

Alex, Cetin sau Adrian nu monetizează blogurile, nu bat monede cu ele, ci câştigă bani cu ajutorul blogului. Ok? Ne-am lămurit? Mersi mult!

S-a ajuns să se discute mult prea mult subiectul “monetizării” blogurilor şi cred că problema pleacă de la bloggerii de succes.

La fiecare întâlnire cu bloggeri, când oamenii se prezintă, A-listerii îşi spun numele, anul apariţiei şi cum trăiesc ei din blogging.
Greşit domnii mei! Nimic mai greşit! Vă plângeţi de bloggerii mici care vă înjură, dar primul lucru pe care îl află un începător când pătrunde în zona bloggingului este cum câştigă Zoso din blog mii de euro (zic Zoso, deşi el nu prea are obiceiul să vorbească despre bani).

Eu am ajuns să cred cu tărie într-un lucru foarte important.

Nu toţii bloggerii trebuie să câştige bani din blog!

Îţi place să scrii? Scrie din inimă. Povesteşte-ţi viaţa, scrie despe cum îţi place ţie să colecţionezi surprize Kinder, scrie despre cât de mult îţi iubeşti peştişorul auriu.
SCRIE
Dacă scrii bine vei deveni Adrian Ciubotaru, Makavelis sau Miruna Siminel
Dacă nu ajungi faimos, scrie în continuare, doar ţi-ai deschis blogul ăla pentru că îţi plăcea să povesteşti ce Oranda minunat ai şi cât de deştept e el că vine după deget.

A-listerilor gata! Lăsaţi-i pe cei mici în pace. Nu le mai împuiaţi capul cu “monetizarea”. Lăsaţi-i să-şi găsească propriul drum fără a se gândi că x sau y trăieşte din blog şi şi-a luat şi maşină. Ştiu că vă mândriţi cu evoluţia voastră, ştiu că vreţi să le arătaţi că se poate, dar bloggingul românesc a ajuns să trăiască sub semnul banului.

Pentru a avea o blogosferă sănătoasă ar trebui să renunţăm la discuţiile despre bani şi să ne îndreptăm atenţia spre calitate.

Cum am citit articolul lui Alex, cum am vrut să comentez şi – conform legilor lui Murphy, care era doar una – nu m-a lăsat wordpressul în acel moment.

Era normal să rezonez cu ceea ce a scris el, mai ales că împlinesc 5 luni de când am devenit nefumătoare. Aşa că m-am gândit să fac o listă cu câteva motive pentru care merită să te laşi de fumat.

Am simţit că Lecturi Urbane a devenit un loc unde se cade să fii văzut, să ai privirea concentrată pe pagină, cine ştie? poate ieşi bine într-o poză şi te-ai scos cu un avatar tocmai bun de pus pe facebook sau twitter.

Până la ediţia din faţa TNB-ului am refuzat să mai merg, doar pentru că vedeam pe canalele de comunicare cum o idee care mi se păruse fantastică – mergem şi citim în metro, pentru a îndemna oamenii la lectură – ajunsese locul de întâlnire al animalelor urbane (multe dintre ele lipsite de substanţă), îngrămădindu-se şi bătându-se pe umeri fericite de nivelul de trendineală de care sunt capabile – încurajează cititul. Mai mult, mă gândeam că actul de a citi este un act destul de intim, pe care îl ţii pentru tine, nu îl etalezi ca pe o calitate râvnită de alţii.

Am ajuns la ediţia de atunci, din mai, când oamenii deja plecau şi deşi am simţit gustul amar al falsităţii, mi-am promis că voi ajunge la următoarea ediţie. Şi iată-mă astăzi, la pantof cu toc în Grădina Japoneză.

Astăzi mi-am dat seama că preţul pe care Lecturi Urbane trebuie să-l plătească pentru a-şi transmite cât mai bine mesajul este preţul snobismului, al trendinelii, al unor participanţi lipsiţi de substanţă, aflaţi acolo doar pentru că dă bine. Şi nu mă mai deranjează. Cred că voi continua să merg pentru că apreciez munca oamenilor din echipa Lecturi Urbane. I-am văzut cât de agitaţi erau, ce frică le era de ploaie, cum tremurau de nerăbdare. Iar când cei aproape 150 de oameni s-au strâns în Gradina Japoneză, organizatorii noştri s-au liniştit, şi-au deschis cărţile şi au început să citească. Echipa aceasta de oameni care îşi pierd timpul preţios organizând #lecturiurbane, un eveniment care îndeamnă oamenii să citească, merită să mergem acolo şi să lăsăm de-o parte orgoliile şi egourile inflamate.

Preţul este plătit, dar spiritul lecturilor urbane a rămas. Dacă fiecare eveniment îndeamnă cel puţin doi oameni să pună mâna pe o carte şi să o citească mi se pare suficient pentru a merge mai departe.

Nu mă pot declara îndrăgostită de Facebook, însă îmi dau seama că este util. Şi dacă Twitterul mi s-a părut că e natural, Facebook ma obligă să citesc articole despre el, doar pentru a învăţa cum să-l folosesc în folosul meu.

Oricât de mult aş vrea să cred că tot ceea ce eu denumesc “online” este un lucru natural, ce vine de la sine, ei bine nu este aşa. Mai ales când vorbim de fructificarea resurselor pe care le-ai strâns “frecând-o” pe Twitter, Facebook şi blog.
De acest lucru m-am lovit cel mai bine în momentul în care am organizat #prinbucurestiulmeu. Mi-am dat seama că în acel moment fructificam relaţiile pe care mi le făcusem “frecând-o” pe Twitter sau blog. Facebook este încă un domeniu virgin pentru mine, domeniu pe care abia acum am început să-l tatonez.
În cadrul emisiunii Internet Lynx spuneam că eu sunt privilegiată că am avut ocazia să cunosc oameni. Dar de fapt pe aceşti oameni i-am cunoscut prin blog sau twitter.
Dacă stăm şi ne gândim reţelele de socializare şi blogurile se rezumă la comunicare. Iar în acest moment cantitea de informaţie pe care o putem găsi pe acest subiect este colosală şi în continuă creştere. Vorbim la nivel internaţional, pentru că la nivel naţional nu prea există resurse care să ne educe când vine vorba de comunicare online.

Mai mult decât atât eu sunt şi un pic leneşă. Nu-mi place să stau să răscolesc Google-ul căutând informaţia de care am nevoie. Prefer să o primesc mură-n gură cum s-ar zice, pe Twitter sau mai nou, pe Facebook.

De curând visul meu de leneşă a fost împlinit, odată cu apariţia a două grupuri care îmi satisfac nevoile. Mă refer la Comunicare şi Promovare Online şi la Freelance România (nu sunt freelancer, dar am ce învăţa de la ei). Lăsând la o parte faptul că aceste două grupuri au fost iniţiate de Bobby Voicu, respectiv Alex Negrea – doi dintre onlinerii pe care îi respect cel mai mult – îmi place că sunt active, iar oamenii discută şi împărtăşesc idei. Ori eu asta caut.

La final vă spun de un alt grup drag inimii mele, chiar dacă nu este la fel de activ. E vorba de Android România a cărui custodie o voi cere când îmi voi lua smartfonu’ smart pe platformă Android şi voi începe să frec blogurile despre Android.
Ce alte grupuri şi pagini de FB credeţi că mi-ar fi utile?

Frumos era să scriu articolul acesta peste o săptămână, să dea bine la cifră, dar dacă mie mi-a venit pofta să scriu fix acum, cine se poate pune de-a curmezişul?
Aşadar avem de a face cu 4 luni, 2 săptămâni şi 2 zile de când nu mai fumez. Spre deosebire de alţi prieteni bloggeri care au scris la câteva zile după ultima ţigară, eu am preferat să aştept cel puţin 3 luni ca să scriu. Corect era să aştept şase luni, să fie cifră rotundă, dar hai să scriu acum.

Motivul pentru care am aşteptat este unul simplu: deşi ştiam că nu voi mai fuma, mi se părea aiurea să scriu pe blog la câteva zile după ce mi-am încheiat relaţia cu ţigara: “gata, tovarăşi eu sunt nefumătoare!” şi în cazul în care recidivam să mai treacă 2 săptămâni şi să revin cu “ăăăă, tovarăşi, rectificăm, sunt fumătoare!” Mi s-ar fi părut jenant, aşa încât am decis să nu mă grăbesc ca fata mare la măritiş şi să urlu pe blog că nu mai fumez. Başca, sunt destul de multe articole pe blogul meu care ridică în slăvi fumatul.

Pe data de 18 februarie, după o discuţie lungă cu un amic care a renunţat la fumat, m-am decis să termin relaţia mea cu ţigările. Discuţia a inclus şi întrebarea clasică “Dar cu ţigara de după cum rămâne?” (pentru că eu am învăţat că în viaţă sunt 3 lucruri bune: băutura înainte şi ţigara după), iar răspunsul primit a fost unul care mi-a dat încredere în decizia mea.
M-am trezit la o oră normală, gen 11.00 (mai vorbesc şi eu cu gen, deci pot să-l folosesc şi în scris, gen), m-am dus să-mi iau un pachet de ţigări, am luat cartea lui Allen Carr în braţe şi am început să o citesc. Ideea era să mă las de fumat până seara şi mă recompensam cu o ieşire în oraş. La aproximativ opt seara am terminat de citit cartea, la 9 şi jumătate eram deja nefumătoare într-un taxi spre Unirii.

Nu zic că nu am mai călcat strâmb, am mai tras câte un fum, dar mai mult de prosteală decât de nevoie. Nevoia nu mai există.
Nu voi începe nici să o iau prin bălării cu evanghelia de după fumat, în care să povestesc minunile lipsei de tutun din viaţa mea. E bine. Nu mai am gustul ăla de căcat în gură (ştiu că sună naşpa, dar ăsta e adevărul), morning breath aproape acceptabil (acceptabil ar fi dacă ar mirosi a mentă by default, dar chiar şi aşa parcă nu mai am jene când sunt lângă amant), nu mai am limba pârlită tot timpul şi durata de viaţă în portofelul meu a unei bacnote de 10 lei a ajuns să mă mire şi pe mine.

Singura neplăcere pentru că trebuia să existe şi o neplăcere, e faptul că m-am îngrăşat. Dar cum am învăţat deja, nu le putem avea pe toate (mai era o vorbă cu … sufletul în rai…)

Nu sunt singură în clubul acesta, îi mai avem şi pe: Adrian Ciubotaru, Alexandru Negrea, Raluxa sau Valentin şi presupun că mai sunt destui care au renunţat la obiceiul acesta.

Articol cu prea multe englezisme şi care s-ar putea să primească statusul de sticky

De câteva săptămâni îmi tot zic să scriu un articol în care să enumăr motivele pentru care îmi doresc un smartphone. Mă gândesc că dacă am motivele scrise, voi putea să mă uit pe acest articol de fiecare dată când îmi vine să cumpăr o tâmpenie. Adun bănuţi (da Simona, bănuţi :P) pentru smartfonu’ smart pe care mi-l doresc.
Când zic smartphone smart mă refer la un telefon care să fie ori Blackberry (nu-mi place, dar e smart), ori un telefon pe platformă Android (my personal choice), ori un iPhone (look it’s shiny, dar prea brainwashed). Ştiu că există şi Maemo al Nokia (ştiţi că m-am jucat cu un Nokia N900? ei bine, da! platforma Maemo este linux based şi uşor asemănătoare cu Android sau iOS doar că mai puţin smooth şi cu mult mai puţine aplicaţii. Totuşi Nokia N900 are un ecran de vis şi o tastatură fizică qwerty aşa cum îmi place mie.)
Deasemenea, smartphoneul viselor mele trebuie să aibă tastatură qwerty fizică. In rest voi vedea eu ce cumpăr când voi avea halca de bani necesară pentru asta.
Şi acum:

Motivele pentru care trebuie să am un smartphone smart

1. Nu mai vreau să plătesc 100 lei factura la internet pe mobil.
2. Nu mai vreau să aştept 10 minute să urc o poză pe twitpic.
3. Nu mai vreau să aştept 10 minute să mi se încarce o pagină oarecare
4. Vreau aplicaţii pentru Twitter, Facebook, mail şi lanternă (nu e o fiţă, it comes in handy!)
5. Vreau să pot face live coverage, nu cu un delay de 10-15 minute. Dacă ar fi să twitteresc o furtună, până twitteresc eu cu LG-ul meu, trece furtuna.
6. Vreau să pot trimite mailuri lejer de pe telefon
7. Era să zic că vreau un telefon a cărui baterie să ţină mai mult de o zi, dar mi-am dat seama că nu-mi doresc Nokia 1100

Acestea fiind spuse, las loc de pus şi alte motive cum îmi vin în minte şi intenţionez să citesc acest articol de fiecare dată cănd îmi vine să cheltui aiurea-n tramvai. Just to keep me focused.

Prima mea întâlnire cu SoupNights s-a întâmplat anul trecut pe vremea aceasta la Street Delivery. M-am îndrăgostit de supă şi am zis că vreau să particip ca voluntar.

Când m-a chemat Tara să pun umărul la treabă era deja luna august şi nu vă pot spune cât de binevenită a fost invitaţia. Atunci treceam prin nişte momente foarte dificile şi supa alături de un om foarte sensibil m-au ajutat să depăşesc cele mai grele clipe ale vieţii mele de până acum – aş zice eu.

A urmat o supă în cadru restrâns, o supă cremă de ciuperci prestată de Domnul Copolovici, cea mai bună supă cremă de ciuperci pe care am gustat-o în cei 27 de ani ai mei (atunci aveam 26, dar recordul se menţine).

În primăvară am gătit supă împreună cu Tara şi Ioana şi am dus-o gata ambalată în parcul Herăstrău, spre bucuria şi plăcerea biciciliştilor de la Bikewalk.

Pe data de 27 iunie vom avea o supă sub clar de lună. Supa pregătită de doi dintre domnii blogurilor gastronomice. Mă refer la Viorel Copolovici şi la Adrian Hădean. Primul va face supă marocană de năut și cremă de legume, iar cel de-al doilea va pregăti supă cremă de gulii și țelină cu semințe de dovleac și gazpacho andaluz.

Aş putea spune că până acum am fost alături de supă de la prima ediţie. Iar acum va fi prima ediţie de supă pe care o ratez.
Să nu credeţi că mi-a fost uşor să aleg între a redescoperi România şi supă. Nu mi-a fost deloc uşor. A trebuit să aleg între două dintre proiectele inimii mele: SoupNights şi Blogdeturism.ro. Dar pe când SoupNights are câţiva voluntari minunaţi, care mă complexează cu volumul de muncă pe care îl depun, BdT (cum îmi place mie să zic) nu mă are decât pe mine.

De data aceasta nu voi fi în Bucureşti pentru a supa la Livada Cu Vişini. Nu voi fi nici măcar pentru a ajuta la realizarea supei. Dar ştiu că cei pe care cu mândrie îi numesc colegi de supă vor fi acolo să strângă bani pentru Spitalul de Copii Grigore Alexandrescu.

Colegii mei: Claudia Sofron, Olivia Vereha, Ioana Blanaru, Alexandra Buzas şi Răzvan Diaconu , conduşi cu graţie de către iniţiatoarea proiectului Tara Duveanu vă invită la: