The way things work in RO

Ce gandesc 10 Comments

Nu mai stau sa va povestesc cum am reusit sa-mi pierd buletinul. Important este ca am reusit… N-am vrut! Sincer, nu! Am nevoie de buletinul ala ca de aer! Oricum, duminica l-am pierdut, impreuna cu niste carduri si alte acte.
Am picat in blues de la buletinul ala! Nuuuuuuu, n-am nevoie de el cand ma operez! Sub nicio forma, n-am!
Boooooooooon, deci l-am pierdut. Ce ma fac? Sun niste prieteni, fiindca inainte de a suna prietenii am sunat la politie si mi-au zis ca dureaza 2 (doua!) saptamani sa imi emita unul nou. Taxa de urgenta, nu se ezista domnisoara!
Ok! Marti m-am dus sa vorbesc cu domnu mare-jmeker-la-politie-pe-sectoru-doi, ajung la 9 si 5 (adevarul e ca zisese la 9), deja plecase, facuse mare captura de cocalari care vand seminte la colt de strada si trebuise sa-i duca la Parchet. “Va sun eu cand termin…” Plec la munca si stau toata ziua cu ochii pe mobil, poate ma suna si ma arunc intr-un taxi, sa fug la sectie. Nu suna, decat la 6 sa-mi ceara scuze, e inca la parchet. Se dovedise ca nigarii, aveau ascunse in seminte diamante smagluite din africa de sus-sud-est. Ne vedem maine dimineata la 9.
Ma scol la 7.30 cu ochii cat cepele, caci nu mai am somn. Fusta scurta, bluza decoltata, toate atuurile pentru a pune in miscare masinaria. La 9 fara 10 sunt la sectie insotita de cineva si prietenul Walker, Johnnie Walker.
Intr-un final apare si za big shot! Una bucata tablagiu, cu ceafa cat o coloana dorica expusa prin Luvru. Nu zic ca era supraponderal, as fii prea tandra! Oricum baiatu’ n-avea apasari, era imbracat dupa ultima moda din Dragonu’ Rosu: pantaloni pescaresti (lasati sub burta), slapi (d-aia albii) siiiii: o camasa rosie cu flori albe. Buna ziua-buna ziua, blablabla. Bat de doua ori din gene, dar nu vede de lentile, ii zambesc tandru si intelege. Intru, mi se face poza (fara fundurile de sifon, peste 12 zile voi fii o noua oama!). Cineva-u’ de afara ramane la palavre cu hipopotamu’. Tot acelasi cineva, era insotit de Walker. Ce-i zice hipopotamu’? Nu imi dati asa in mana. Nu! Lasati cadouasul pe bancuta aceea si il iau eu mai tarziu. Si deci ies din biroul de poze cu promisiunea ca pana vineri, cel tarziu luni am bucata de plastic ce atesta ca eu sunt idaho si nimenea alta! Cinevau’ fericit ca s-a terminat povestea da sa plece si lasa pe banca plasuta cu dovezi. Eu, impacientata: “pai nu i-ai dat”? Cinevau’ stanjenit de intrebare… “Lasa-l acolo”… “Pai de ce?” “Lasa-l am zis!”
Nu era mai simplu cu o taxa de urgenta? Eu ma duceam, plateam si nu mai alergam cu “Sarut mana, conasule”, dupa care vineri, cel tarziu luni imi primeam plasticu’