Când ai pe cineva drag internat înveți imediat 2 lucruri:
1. Sănătatea nu are preț.
2. Portofelul poate fi deschis sub o miime de secundă.
Bonus: De fiecare dată cand o picătură cade în perfuzor, poţi auzi încet pe fundal binecunoscutul sunet “ka-ching”.
Acest post este scris de către mama mea, pe care am trimis-o să încerce programul INSPIRE oferit de Dentestet.
Era o dimineaţă toridă de iulie, când… Bzzzt! Nu tocmai! Era o dimineaţă ploioasă şi rece cum au fost destule în vara aceasta, iar eu căutam înfrigurată, la propriu şi nu numai, un loc de parcare în zona Herăstrău, în apropierea uneia dintre locaţiile Dentest.
Mă mişcam încet, nu atât afectată de vreme, cât încercând să amân momentul intrării în cabinet. Vizitele la stomatolog nu sunt pe placul nimănui, dar eu le suport bine, în general. Numai că azi fixasem, împreună cu Alina Crantea, medicul stomatolog care mă preluase de câtva timp în grijă, o altfel de şedinţa.
Era mare întâlnire, cu Botoxul. Primisem în dar de ziua mea (cam prin primăvară,) un voucher pentru o astfel de şedinţa, dar din diverse motive, abia acum urma să fac pasul.
Am intrat în clinica deja familiară, am păşit spre cabinet şi m-am întrebat dacă într-adevăr, are sens. Decizia era luată, aşa că m-am tolănit, la propriu, pe scaun (fiind foarte comod) şi m-am lăsat pe mâinile Alinei. Îmi inspira încredere, aşa că nu am transpirat şi nu m-am crispat, mai mult decât o făceam când îmi administra injecţii şi plombe.
Alina a inspectat zona şi a decis că un gel de anesteziere este suficient, cunoscând opţiunea mea pentru evitarea anesteziilor, în general. A notat câteva puncte pe fruntea mea, (unde îngrijorările au desenat o acoladă adâncă) cu ajutorul unui marker şi a început preparativele, împreună cu asistenta. Perfecţionistă cum o ştiam, nu s-a lăsat până când nu a obţinut o catitate de ser perfect lipsită de bulă de aer, pentru siguranţa concentraţiei, cum mi-a explicat. Apoi a introdus-o în micul flacon şi a început diluţia. În acest timp, pe monitorul aflat deasupra scaunului rula o ştire despre excentricul primar al Constanţei, aşa că l-am bârfit puţin împreună, timp în care asistenta contiunua să frece flaconul, cu mişcări circulare, pe masa din stânga scaunului. La un moment dat, au decis că este suficient şi Alina a introdu serul în deja celebra seringă minusculă. S-a apropiat de fruntea mea şi a început injectarea în locurile marcate.
Sărutul Botoxului nu a fost chiar plăcut, dar nici insuportabil. A durat puţin, a fost un disconfort minor spre mediu şi apoi am primit o lista cu insctrucţiuni şi sfaturi post intervenţie.
Am plecat uşor buimăcită, mai mult de emoţie şi mi-am văzut liniştită de program. Am evitat să mă arăt în public, pentru că este de preferat să nu te fardezi, dar în rest, zău dacă m-a deranjat ceva. După două săptămâni, perioadă la care rezultatul se stabilizează, am observat că «acolada» dintre sprâncene a dispărut, fruntea este mai destinsă, iar sprâncenele urmează o linie puţin mai ascendentă.
A, da. Dacă nu v-aş fi făcut această mărturisire, nici nu v-aţi fi dat seama, pentru că micuţa paralizie este insesizabilă. Peste 5-6 luni voi repeta, cu siguranţă.
Am o problemă de rezolvat pentru voi şi sunt curioasă ce rezultat vă dă.
Să facem un exerciţiu de imaginaţie, un reductio ad absurdum pentru că ştim cu toţii că românii nu se îmbolnăvesc, iar cei care se îmbolnăvesc au parte de nişte tratamente de spa la 5 stele în spitalele româneşti – masaje, împachetări şi tot tacâmul pe spatele dragului şi mult iubitului stat, că doar d-aia dăm o căruţă de bani la impozite şi taxe.
Buuun. Să ne imaginăm că ajungeţi voi, sau cineva drag vouă la spital – ştiu că e greu să ne gândim la o asemenea situaţie, în lumea noastră utopică, dar făceţi-mi hatârul. Oricum spitalele româneşti sunt dotate cu aparatură direct de la NASA, nu trebuie să vă fie frică, doar sunteţi pe mâinile celor mai buni specialişti din lume.
Ok, vedeţi imaginea, da? E rozalie ca un fund de bebeluş, nu-i aşa? Mă bucur.
Acum imaginaţi-vă că voi, sau persoana dragă, treceţi printr-o operaţie care vă ia o bucată de carne cu celule canceroase (ştiu că s-a găsit leacul pentru cancer şi SIDA, dar staţi cu mine!) şi pentru că s-a luat o bucată considerabilă de ţesut s-a luat şi o bucată considerabilă de piele, care acoperea ţesutul, prin urmare s-a pus o grefă de piele. Aşaaaa, eh şi în spital pe lângă împachetări şi mani-pedi, mai sunteţi potcoviţi şi cu un bacil, rezistent la mai multe tipuri de antibiotice (ştiu, întind pelteaua, doar s-a descoperit până şi tratamentul pentru răceală!).
Încă o serie de date utile – spitalul nu are tratamentul pe care trebui să-l faceţi, pentru că spitalul nu are nici măcar mănuşi să le dea asistentelor, ca să vă schimbe pansamentul pe operaţie. Iar medicul de familie nu vă poate elibera reţetă compensată atâta timp cât sunteţi internat pentru că sunteţi internat şi legea zice că atât timp cât eşti internat, spitalul îţi dă tot ce ai nevoie. Iar tratamentul nu costă #decât 100 de lei zilnic.
Voi ce aţi face?
a. te cerţi cu spitalul să îţi dea medicamentul?
b. te duci la farmacie şi cumperi medicamentul, pentru că tocmai a dat pe rod pomul€ţul ăla din sufragerie pe care îl uzi în fiecare seară cu lacrimi de zâne?
Later edit: începând de pe 21.07 s-a dublat doza, s-a dublat suma 200 lei / zi.
pe 23 iulie de la ora 9 în Parcul Tineretului.
Eu sunt mândra stăpân(it)ă a unui caniş despre care scriu din când în când pe blog, că doar de aia am blog să scriu şi despre caniş când am chef. E, şi canişul ăsta al meu e un mare hapciupalitic pe care nu-l prea pot socializa cu alţi căţei pentru că nu îi plac alţi căţei, de pe la vreo 10 luni s-a gândit el că dacă tot poate sări la bătaie să sară, deci la bătaie. Aşadar nu voi ajunge la eveniment pentru că ar fi prea multe ocazii de lupte şi nu vreau să plătesc tratamente.
Dar aş vrea ca voi, cititorii mei să mergeţi şi să îmi povestiţi cum a fost la plimbare. Mai ales că evenimentul va fi deschis de către Gabriela Szabo cu o lecţie de mişcare, apoi vor fi momente speciale de dresaj şi veţi putea să vă consultaţi gratuit patrupedul. Dacă are probleme cu inima există şi un aparat performant de EKG.
Iar dacă nu aveţi căţei, voluntarii de la GIA vă aşteaptă să adoptaţi unul
Aştept poveştile frumoase.
Acesta este un eveniment organizat de Pedigree, dar nu am găsit nicăieri detalii despre el, în afară de un comunicat de presă
Acum ceva timp, la o bere rece, mi-a venit ideea să invit o mână de prieteni din online (da, încă mai există oameni în online pe care îi consider prieteni şi pe care îi plac) să vedem un film. Cum acasă nu am spaţiu şi chef să invit 20 de persoane, m-am dus cu jalba la managementul Hotelului Răzvan, locul unde îmi petreceam o bună parte din săptămână. Zic “petreceam”, pentru că de pe 21 mai joc în deplasare la Hotel Tranzzit de la Gara de Nord (bine integrată referirea la fotbal, Hoinarule?), dar abia aştept să mă întorc la locul meu de baştină de pe Calea Călăraşi, nr 159.
Aşa cum bănuiam, cererea mea a primit un răspuns afirmativ şi m-am pus cu trimisul de mailuri pe 1 iulie. Aproape 25 de oameni au primit mailul meu, doar 8 au şi ajuns în seara aceasta la film, nu-i nimic, data viitoare or să vină mai mulţi după ce vor afla cât de mişto a fost.
Când am trimis mailul de invitaţie, mi-a fost greu să aleg un film şi le-am oferit invitaţilor o listă de 4 filme:
Wag the dog – film dăştept cu Dustin Hoffman şi De Niro trailer
The Big Lebowsky – nobody fucks with the Jesus trailer
Pulp Fiction – i love you honeybunny şi bad mother fucker trailer
4 Rooms - Tim Roth at his best! trailer
Cum vă daţi seama, a câştigat Wag the Dog.
Dar pentru voi am 2 întrebări: voi ce film aţi fi votat? şi ce filme să propun pentru următoarea întâlnire?
A treia întrebare e şi mai simplă: cine mai vrea să vină?
Note to self: Georgeasco, gândeşte-te la un hashatg.
*Credit foto
În lumina ultimelor întâmplări bacalaureatistice “pensieprivată” şi “emigrareînamerica” au înlocuit vechiul şi retrogradul “abracadabra”.
Dacă până acum o pensie privată era aşa, o fiţă, să ai ceva pus deoparte pentru bătrâneţi să poţi face ocolul pâmântului la 75 de ani, acum a devenit o obligaţie faţă de propria persoană, că doar nu vrei să mori de foame la 68 de ani.
Eu dacă aş fi fond de pensii private aş face printscreenuri cu listele de picaţi şi aş folosi un slogan simplu: “Doar nu vrei să ajungi la mâna lor?”. Simplu şi eficient, transmite mesajul care trebuie transmis.
Pe de altă parte dacă faci parte din categoria celor nelegaţi de glie ai putea încerca şi o loterie a vizelor sau dacă eşti femeie şi frumosă, fă-te mireasă prin corespondenţă.
Şi n-are rost să arătăm cu degetul în stânga şi în dreaptă, pentru că problema este complexă şi are muuuuulte faţete, începând de la sistem şi terminând cu părinţii, trecând prin elevi şi profesori.
Oricum am privi problema, viitorul are o nuanţă căcănie, mulţămim frumos!
Viitorul.
Bucureşti, România, Anno Domini 2011
Loading ...