Traiesc cu infrigurare ultimele ore ale varstei de 24 de ani, spun cu infrigurare fiindca e un cancer in casa mea de-nlemnesti. Cum ziceam mai am putin si fac 25 ani. E prima oara cand nu sunt incantata ca vine ziua mea. Simt aceasta cifra, 25 ca pe un hotar pe care daca il voi trece voi intra complet in viata reala. E ca o linie subtire ce ma desparte pe mine, de responsabilitatile vietii. Cred ca de vina este conditionarea psihica, cea care ne este aplicata din copilarie.
Adevarul este ca anul trecut, pe langa toate lucrurile bune pe care mi le-a adus, mi-a si umbrit existenta.
Nu-mi pot explica motivul si sunt prea orgolioasa sa ma duc la un psiholog, insa de anul trecut am inceput sa traiesc cu frica mortii. Stiu cum a inceput, nici macar nu am scris despre asta pe blog, mi s-a parut prea intim sa o scriu, sa o verbalizez, insa de ce n-as face-o? Cei care ma cunosc de dinainte rad de mine, ma stiau intr-un anume fel si sa auda acum de la mine ca imi creste pulsul cand aud rostindu-se “moarte”, le da impresia ca iar am chef de glume proaste.
Cum spuneam, a inceput la o luna dupa ce m-am operat la ochi, operatie pe care am privit-o foarte dezinvolt, desi cred ca acum n-as mai fi in stare. A pornit de la o muscatura a unei catele maidaneze, iar eu, nebuna de felul meu, am inceput sa gugalesc dupa rabie sa aflu tot ce pot despre boala. Si asa s-a facut ca intr-o dimineata, m-am trezit cu gatul durandu-ma cumplit, convinsa fiind ca am rabie. Stiam ca e un atac de panica si ca nu trebuie sa ma iau in serios si totusi m-am urcat in primul taxi care mi-a iesit in cale si am fugit la Spitalul Colentina, am asteptat tremurand pe holurile spitalului si primul lucru pe care i l-am spus doctorului, dupa ce am intrat in cabinet, a fost :”Domule Doctor, stiu ca am un atac de panica dar trebuie sa ma consultati.” Am avut dreptate, era doar o faringita crunta si nimic altceva, cred ca a ras doctorul ala de mine, el si cu toata clinica.
M-am gandit ca a fost o experienta pasagera, provocata probabil de caldurile cumplite care au fost vara trecuta. Insa frica isi facuse deja loc in mintea mea si cu greu o mai pot controla. Am mai avut asemenea “crize”, asa le numesc eu, cand stau cuminte si astept sa-mi treaca. Am niste pastile, calmante pe baza de plante. pe care le iau. Stiu ca probabil efectul este unul placebo, dar ma ajuta.
Frica asta, pe care stiu sigur ca o voi invinge, i’ve had worse, you know? Ei bine, frica asta, nu ma lasa sa ma bucur de ziua mea, pentru ca acum nu mai imi vad ziua de nastere ca pe un moment de bucurie si fericire, ci ca pe un reminder al faptului ca voi muri. Probabil ca daca as fi fost credincioasa, as fi gasit impacare in ideea Raiului, dar nefiind religioasa incetarea mea din viata, vidul, nonexistenta ma sperie. Ma sperie gandul ca nu va mai ramane dupa mine decat o carcasa supusa legilor naturii.
O buna prietena a mea, care a trebuit si ea sa isi invinga proprii demoni, a ajuns la concluzia ca moartea ii este cea mai buna prietena, moartea o face sa pretuiasca fiecare clipa castigata, sa se lupte pentru ceea ce vrea, sa obtina cat mai curand ceea ce-si doreste.
Asa incat “my 25th birthday resolution” va fi sa inving teama, sau cel putin sa ma impac cu ea.
In final, am sa va cer scuze voua, cititorilor mei ca ati luat parte la exorcizarea demonilor mei, va cer scuze ca v-am facut partasi la exhibarea angoaselor mele, insa stiu ca ma va ajuta aceasta “spalare a rufelor in public”, cu siguranta ma va ajuta, in vreun fel sau altul…