Vorbeam astăzi cu o domnişoară implicată în campania Doggy Bag şi îi ziceam că prima dată când am auzit de aceasta m-am gândit la punguţa cu care strângi căcuţul după căţelul personal (vedeţi cum zic? căcuţ deoarece e al unui căţel şi nu pot zice căcat, doar sunt o finuţă). Aveam şi un link de exemplificare, dar se pare că e picat siteul cu priţina deci trecem la următorul punct de apăsat asupra unui “i”, mai precis că acea campanie a fost minunată prin inovaţia sa, dar de neînţeles pentru români din 2 motive: 1. la restaurantele româneşti porţiile nu sunt jumbo şi 2. românii curăţă farfuria că aşa ne zicea nouă mama când eram mici “Nu te ridici de la masă până nu termini tot ce e în farfurie!”, dar 10 pentru noutate deci e bine.
Să mă întorc însă la căcuţul căţelului meu căci despre asta voiam să vorbesc astăzi. Discutând cu domnişoara mai sus menţionată, am realizat că în România nu suntem obişnuiţi cu ideea de a strânge după animalul personal şi iată aici material de făcut campanie online, căcălău mi-aş permite să zic.
Mie mi se pare normal să strângi după câine, că pe lângă plăcerea de a avea un animal de companie mai ai şi nişte responsabilităţi, că nu e totul doar lapte şi miere.
Cândva m-a luat un val la pet shop şi mi-am cumpărat un poop grabber, dar mi s-a părut incomodat, l-am trecut la capitolul 20 lei “bine” investiţi şi m-am întors la clasica punguţă cu care strângem mizeria şi-o strâng. E adevărat, mai uit să iau punguţe cu mine şi atunci căcatul se întâmplă, dar în mare strâng după Canishu.
Dar aşa cum stăpânii nu sunt obişnuiţi să strângă după patrupedele personale, aşa nu sunt obişnuiţi nici românii de rănd să te vadă aplecându-te cu o pungă în mână. Ridică sprâncenele, belesc ochii şi se gândesc numai la tâmpenii.
Vedeţi bine, ar fi de lucrat pe două linii, una să obişnuieşti stăpânii să nu-şi mai uite pungile acasă (aşa ca mine), ar merge şi nişte dispensere de pungi cum am văzut pe Kiseleff şi alta să obişnuieşti trecătorii cu ideea că tu cureţi după căţelul tău, nu ai un fetiş ciudat care implică plastic şi excremente canine.
Eu m-aş băga într-o asemenea campanie, voi?
Sâmbătă am primit o lecţie foarte bună de la Andra Zaharia, cea mai bună lecţie legată de blogging de vreo 2 ani încoace.
Dar să vă explic despre ce e vorbă – Andra alături de alţi 4 bloggeri m-au ajutat în promovarea unui concurs pentru Casa Tulceană, un restaurant cu specific pescăresc ce se va deschide pe 1 Noiembrie.
La finalul concursului, Andra mi-a trimis următorul document cu titlul: Statistici articol.
Andra Zaharia
http://www.facebook.com/andra.zaharia – 993 friends, 122 subscribers
http://twitter.com/#!/andrazaharia – 3831 followers
http://www.facebook.com/AndraZaharia.ro – 185 likesStatistici articol:
http://www.andrazaharia.ro/vreau-sa-ti-fac-o-oferta-pe-care-nu-o-poti-refuza/
Likes: 23
Comentarii: 25
Pageviews: 244
Unique Views: 203
Time on Page: 00:04:16
Cuvinte cheie din cautari: casa tulceana bucuresti, casa tulceana, casa tulceana concurs, casa tulceana slogan, facebook.com/casatulceanaFacebook:
www.facebook.com/AndraZaharia.ro/posts/184542551620999
1 like, 1 comentariu
279 Impressions • 1.08% Feedbackhttp://www.facebook.com/andra.zaharia/timeline/story?ut=3&wstart=1317452400&wend=1320130799&hash=-5695880690730491499
2 like-uri
Twitter:
http://twitter.com/#!/AndraZaharia/status/126930707267338240
http://twitter.com/#!/AndraZaharia/status/121878336514441216
Toate aceste date pentru un singur articol, iar în momentul în care am sunat-o să-i zic că mi-a dat o lecţie şi că voi scrie pe blog despre ea, Andra mi-a răspuns senină: “Mi-am dat seama că atunci când te aştepţi de la ceilalţi să facă un lucru, trebuie să-l faci tu mai întâi.”
Mulţumesc Andra, eu de acum încolo îţi voi urma exemplul pentru orice campanie se va derula pe acest blog.
Mă întreb câţi bloggeri implicaţi în campanii trimit asemenea rapoarte.
Ieri mă jucam cu nişte galben în photoshop şi mi-am dat seama că absolut de fiecare dată când mă gândesc la culoarea aceasta fredonez Yellow Submarine şi aşa mi-a venit ideea de un jukebox pe culori.
O altă culoare care-mi trezeşte amintiri este purpuriu şi atunci avem Purple Rain.
Şi acum albastru, Blue Suede Shoes al lui Elvis Presley.
Nu puteam uita de pe această listă Black Magic Woman varianta lui Carlos Santana
Şi dacă suntem la non culori avem White Horse – Laid Back
Şi dacă zici roz zici Pink, atunci avem 2 variante – Pink Panther sau Aerosmith. Aleg cea de a doua variantă.
Şi la final vă ofer Golden Brown despre care a scris foarte bine Jeanette.
Voi ce piese aţi adăuga acestei liste?
Când ai pe cineva drag internat înveți imediat 2 lucruri:
1. Sănătatea nu are preț.
2. Portofelul poate fi deschis sub o miime de secundă.
Bonus: De fiecare dată cand o picătură cade în perfuzor, poţi auzi încet pe fundal binecunoscutul sunet “ka-ching”.
Acest post este scris de către mama mea, pe care am trimis-o să încerce programul INSPIRE oferit de Dentestet.
Era o dimineaţă toridă de iulie, când… Bzzzt! Nu tocmai! Era o dimineaţă ploioasă şi rece cum au fost destule în vara aceasta, iar eu căutam înfrigurată, la propriu şi nu numai, un loc de parcare în zona Herăstrău, în apropierea uneia dintre locaţiile Dentest.
Mă mişcam încet, nu atât afectată de vreme, cât încercând să amân momentul intrării în cabinet. Vizitele la stomatolog nu sunt pe placul nimănui, dar eu le suport bine, în general. Numai că azi fixasem, împreună cu Alina Crantea, medicul stomatolog care mă preluase de câtva timp în grijă, o altfel de şedinţa.
Era mare întâlnire, cu Botoxul. Primisem în dar de ziua mea (cam prin primăvară,) un voucher pentru o astfel de şedinţa, dar din diverse motive, abia acum urma să fac pasul.
Am intrat în clinica deja familiară, am păşit spre cabinet şi m-am întrebat dacă într-adevăr, are sens. Decizia era luată, aşa că m-am tolănit, la propriu, pe scaun (fiind foarte comod) şi m-am lăsat pe mâinile Alinei. Îmi inspira încredere, aşa că nu am transpirat şi nu m-am crispat, mai mult decât o făceam când îmi administra injecţii şi plombe.
Alina a inspectat zona şi a decis că un gel de anesteziere este suficient, cunoscând opţiunea mea pentru evitarea anesteziilor, în general. A notat câteva puncte pe fruntea mea, (unde îngrijorările au desenat o acoladă adâncă) cu ajutorul unui marker şi a început preparativele, împreună cu asistenta. Perfecţionistă cum o ştiam, nu s-a lăsat până când nu a obţinut o catitate de ser perfect lipsită de bulă de aer, pentru siguranţa concentraţiei, cum mi-a explicat. Apoi a introdus-o în micul flacon şi a început diluţia. În acest timp, pe monitorul aflat deasupra scaunului rula o ştire despre excentricul primar al Constanţei, aşa că l-am bârfit puţin împreună, timp în care asistenta contiunua să frece flaconul, cu mişcări circulare, pe masa din stânga scaunului. La un moment dat, au decis că este suficient şi Alina a introdu serul în deja celebra seringă minusculă. S-a apropiat de fruntea mea şi a început injectarea în locurile marcate.
Sărutul Botoxului nu a fost chiar plăcut, dar nici insuportabil. A durat puţin, a fost un disconfort minor spre mediu şi apoi am primit o lista cu insctrucţiuni şi sfaturi post intervenţie.
Am plecat uşor buimăcită, mai mult de emoţie şi mi-am văzut liniştită de program. Am evitat să mă arăt în public, pentru că este de preferat să nu te fardezi, dar în rest, zău dacă m-a deranjat ceva. După două săptămâni, perioadă la care rezultatul se stabilizează, am observat că «acolada» dintre sprâncene a dispărut, fruntea este mai destinsă, iar sprâncenele urmează o linie puţin mai ascendentă.
A, da. Dacă nu v-aş fi făcut această mărturisire, nici nu v-aţi fi dat seama, pentru că micuţa paralizie este insesizabilă. Peste 5-6 luni voi repeta, cu siguranţă.
Am o problemă de rezolvat pentru voi şi sunt curioasă ce rezultat vă dă.
Să facem un exerciţiu de imaginaţie, un reductio ad absurdum pentru că ştim cu toţii că românii nu se îmbolnăvesc, iar cei care se îmbolnăvesc au parte de nişte tratamente de spa la 5 stele în spitalele româneşti – masaje, împachetări şi tot tacâmul pe spatele dragului şi mult iubitului stat, că doar d-aia dăm o căruţă de bani la impozite şi taxe.
Buuun. Să ne imaginăm că ajungeţi voi, sau cineva drag vouă la spital – ştiu că e greu să ne gândim la o asemenea situaţie, în lumea noastră utopică, dar făceţi-mi hatârul. Oricum spitalele româneşti sunt dotate cu aparatură direct de la NASA, nu trebuie să vă fie frică, doar sunteţi pe mâinile celor mai buni specialişti din lume.
Ok, vedeţi imaginea, da? E rozalie ca un fund de bebeluş, nu-i aşa? Mă bucur.
Acum imaginaţi-vă că voi, sau persoana dragă, treceţi printr-o operaţie care vă ia o bucată de carne cu celule canceroase (ştiu că s-a găsit leacul pentru cancer şi SIDA, dar staţi cu mine!) şi pentru că s-a luat o bucată considerabilă de ţesut s-a luat şi o bucată considerabilă de piele, care acoperea ţesutul, prin urmare s-a pus o grefă de piele. Aşaaaa, eh şi în spital pe lângă împachetări şi mani-pedi, mai sunteţi potcoviţi şi cu un bacil, rezistent la mai multe tipuri de antibiotice (ştiu, întind pelteaua, doar s-a descoperit până şi tratamentul pentru răceală!).
Încă o serie de date utile – spitalul nu are tratamentul pe care trebui să-l faceţi, pentru că spitalul nu are nici măcar mănuşi să le dea asistentelor, ca să vă schimbe pansamentul pe operaţie. Iar medicul de familie nu vă poate elibera reţetă compensată atâta timp cât sunteţi internat pentru că sunteţi internat şi legea zice că atât timp cât eşti internat, spitalul îţi dă tot ce ai nevoie. Iar tratamentul nu costă #decât 100 de lei zilnic.
Voi ce aţi face?
a. te cerţi cu spitalul să îţi dea medicamentul?
b. te duci la farmacie şi cumperi medicamentul, pentru că tocmai a dat pe rod pomul€ţul ăla din sufragerie pe care îl uzi în fiecare seară cu lacrimi de zâne?
Later edit: începând de pe 21.07 s-a dublat doza, s-a dublat suma 200 lei / zi.
pe 23 iulie de la ora 9 în Parcul Tineretului.
Eu sunt mândra stăpân(it)ă a unui caniş despre care scriu din când în când pe blog, că doar de aia am blog să scriu şi despre caniş când am chef. E, şi canişul ăsta al meu e un mare hapciupalitic pe care nu-l prea pot socializa cu alţi căţei pentru că nu îi plac alţi căţei, de pe la vreo 10 luni s-a gândit el că dacă tot poate sări la bătaie să sară, deci la bătaie. Aşadar nu voi ajunge la eveniment pentru că ar fi prea multe ocazii de lupte şi nu vreau să plătesc tratamente.
Dar aş vrea ca voi, cititorii mei să mergeţi şi să îmi povestiţi cum a fost la plimbare. Mai ales că evenimentul va fi deschis de către Gabriela Szabo cu o lecţie de mişcare, apoi vor fi momente speciale de dresaj şi veţi putea să vă consultaţi gratuit patrupedul. Dacă are probleme cu inima există şi un aparat performant de EKG.
Iar dacă nu aveţi căţei, voluntarii de la GIA vă aşteaptă să adoptaţi unul
Aştept poveştile frumoase.
Acesta este un eveniment organizat de Pedigree, dar nu am găsit nicăieri detalii despre el, în afară de un comunicat de presă
Loading ...