Ce gandesc

Regină pentru o zi!

Bună ziua dragi supuşi! Eu ca regină pe ziua şi anume de azi, am decis, decretat şi instaurat următoarele:

  1. începând de azi şi până la sfârşitul lumii mi vă veţi adresa cu apelativul “Regino, Georgeasco!” şi veţi face o semiplecăciune având respectul imprimat în privire şi voce şi ochi şi gânduri
  2. începând de azi şi până la sfârşitul lumii fiecare copil va avea dreptul şi obligaţia să râdă. Tare, din rărunchi, până când îl dor fălcuţele, până când se albăstreşte de la asfixie. Dacă vreun supus adult se simte copil, se supune acestei legi!
  3. începând de azi şi până la sfârşitul lumii fiecare supus prea plecat va avea parte zilnic de: o ploaie de vară, a white Christmas, o briză caldă şi un kurtos calacs
  4. începând de azi şi până la sfârşitul lumii în Bucureşti nu vor mai fi: ţigani (fie ei români sau rromi), hoţi, câini vagabonzi, maşini, piţi, piţiloi, noroi, copaci tăiaţi abuziv, biserici urlătoare, copii maltrataţi, femei abuzate şi orice altceva nu-mi place mie!
  5. începând de azi şi până la sfârşitul lumii în fiecare dimineaţă ne vom trezi în trilurile păsării favorite. Recomand să ne cunoaştem şi să locuim în funcţie de preferinţele ornito, nu de alta, dar nu vreau să fie prea gălgie! Trebuie să-mi aud pasărea favorită.
  6. începând de azi şi până la sfârşitul lumii zilnic se vor face cursuri care vor învăţa oamenii să gândească. Pentru copii se vor preda cursurile: “Cum să nu asculţi orbeşte de părinţi”, “Cum sa gândeşti pentru tine”, “Cum să aduci argumente pertinente”, “Cum să pui la îndoială prostiile învăţate la şcoală”, “Cum să raţionezi”, “Cercetează şi nu crede!”. Câteva dintre aceste cursuri vor fi obligatorii şi eliminatorii din societate pentru unii adulţi.
  7. începând de azi şi până la sfârşitul lumii aceste legi vor fi urmate fără a fi puse la îndoială de supuşii mei loiali.

Aceasta a fost o leapşă primită de la una mică şi foarte dragă mie. Şi din inima mea prea plină de bunătate o dau mai departe spre… Augustin(a), una bucată Tomată cu una bucată Scufiţă şi prinţesa, regină-n devenire Andra zisă Zaharia.

Doar un like să-ţi mai dau

De când “like” a înlocuit cuvintele? De când a apărut Facebook.

Înainte, în vremurile imemoriabile, când tot ce aveam erau blogul şi messul şi întâlnirile, pentru a da un “like” trebuia musai să o spui, sau poate în cele mai rele cazuri să acorzi nişte puncte articolului (erau asemenea pluginuri, vă amintiţi?).

Dacă îţi plăcea ce a spus Georgel, trebuia să o zici: “Vai Georgele, ce ai zis tu aici mi-a mers la inimă şi m-a uns pe beregăţi!”.
Acum, cu apariţia facebook am ajuns să scurtăm totul la un “Like”. Citim un articol care ne atinge, dăm un like şi mergem mai departe. Vedem un status pe facebook, dăm un like şi strigăm “neeext”. Vedem cum un om ce a fost într-o relaţie timp de 2 ani îşi schimbă statutul în “single”, dăm “Like” şi ieşim la o ţigară cu colegii. Chiar, să dai “Like” când vezi că Popeştel tocmai a devenit “single” mi se pare un pic crud. Bun, să zicem că te interesează Popeştel şi noutatea te lasă să crezi că poţi avea oareşce şanse, dar chiar şi aşa? Am senzaţia că e ca şi cum eu aş zice “mi-am smuls inima din piept”, iar cineva vine şi ţipă “Hell! Yeah!” rânjind plin de bucurie. Nu prea mă încântă ideea, mai ales când acel Like vine de la o femeie, fiindcă încep să mă întreb de ce se bucură ea de necazul meu? Oare îmi voia necazul? A umblat cu el? Aha, îi place necazul meu! (Aşa sună un moment de paranoia, varianta georgesciană, mulţumesc pentru atenţie, trecem mai departe!)

Am senzaţia că Like-ul acesta a venit în întâmpinarea leneşilor, celor care vor să te bată pe umăr pentru că ai făcut (scris) o treabă bună, dar nu vor să ridice braţul, ci doar să dea un click. Am văzut articole care aveau peste 40 de like-uri şi niciun comentariu. Am văzut likeuri date unui comentariu pe facebook, dar încep să văd comentarii pertinente din ce în ce mai rar. Aproape deloc.

Ştiu că spre asta ne îndreptăm, spre lumea comunicării în care nu ne spunem nimic, dar încă nu pot accepta acest lucru. Mai mă zbat un pic şi cedez mai incolo.

Până atunci dacă vă place articolul acesta, nu are rost să comentaţi, daţi un like şi treceţi mai departe, vi se răceşte ceaiul şi vă aşteaptă biscuiţii.

În lumea multitasking-ului, să faci un singur lucru este un act de curaj, nu-i aşa?

Dragă Pisi, mersi!

Dragă Pisi cu cămaşa indigo, mulţumesc. Sincer.

Vreau să îţi spun că în ultima lună am fost un pic cam deprimată, ba chiar am plâns citind un articol frumos. Am bocit din iunie până acum cât n-am bocit o viaţă întreagă. Şi nu eram mulţumită de nimic din viaţa mea, Pisi.

Eu nu sunt aşa Pisi, ba chiar sunt genul de persoană nedeprimată, ca să zic aşa, pentru că nu ştiu ce cuvânt m-ar descrie mai bine.
Dar dragă Pisi, când te-am văzut cum trăgeai din ţigara aia cu nesaţ (ştii că acum e trendy să te laşi de fumat? numa’ zic!) şi cum stăteai tu aşa, ţanţoş, doar pentru că nişte puştoaice de gimnaziu au chicotit văzându-te, ei bine, uitându-mă la tine mi-a trecut depresia instantaneu.
Bine, să ştii că încă sunt nemulţumită de viaţă mea, din multe puncte de vedere şi presupun că multe nu vor putea fi modificate prea uşor, dar dragă Pisi, m-ai făcut să văd viaţa altfel. M-ai făcut să-mi dau seama ce trist ar fi fost să-mi judec existenţa după nişte standarde greşite.

Miau, Pisi, miau!

Tu cât de tare eşti?

Pentru că eu ştiu că sunt destul de dură şi de multe ori agresivă. Şi spun lucruri dure, abia apoi dându-mi seama că s-ar putea să o fi dat cu oiştea-n gard. Dar mă gândesc că asta sunt şi ar cam fi greu să mă mai educ la 27 de ani dacă n-am reuşit până acum. Dar nu despre asta voiam eu să vorbesc acum.

Voiam să vorbesc despre oamenii de la oengeurile pentru protecţia animalelor. Nu mă refer la ăia care privesc problema ca pe o afacere – cică-s şi d-ăştia! – ci la oameni precum cei de la GIA, oricum tot ceea ce voi scrie acum va fi bazat strict pe impresia pe care mi-au lăsat-o cei de la GIA. Nu îi ridic în slăvi pentru că nu cunosc pe nimeni de la GIA în afară de Carmen, iar pe Carmen am cunoscut-o la un eveniment Lumea Mare şi atunci nu am discutat despre Group Initiative for Animals.

Mă întreb cât de tari sunt oamenii aceia care scriu pe blogul GIA şi se ocupă de cazuri ca acesta sau acesta. Cât de puternici sunt să se ocupe de asemenea poveşti fără a vărsa o lacrimă, pentru că nu pot crede că plâng pentru fiecare caz, aşa îşi fac rău singuri.

Eu ştiu că singurele lucruri care mă pot face să plâng sunt animalele şî problemele lor. De asta nu îi mângâi pe câinii vagabonzi, de asta nu mă uit la filme cu animale şi în general nu prea dau click pe linkurile celor de la GIA. Ştiu că mi se va rupe sufletul de mila animalelor chinuite.

Aş vrea să pot fi atât de tare ca voluntarii GIA, să pot să ajut căţeii şi pisicuţele care au nevoie de ajutor, dar ştiu că voluntariatul la un asemenea ONG m-ar arunca în cea mai cruntă depresie.

De aia întreb: tu cât de tare eşti?

Femei frumoase din viaţa mea

Cred că Mika nici nu se mai aştepta ca Idaho să scrie acest articol, dar eu am învăţat că atunci când mă apucă inspiraţia trebuie să o exploatez repede şi bine, altfel mai apare după câteva săptămâni, poate luni!
Lăsând la o parte titlul kinky de care avem parte, să ştiţi că eu mă refer la femeile care şi-au lăsat amprenta pe sufletul meu. Probabil voi scrie şi despre bărbaţii care mi-au influenţat gândirea, dar mai vedem noi!

Iată câteva dintre doamnele ce mi-au rămas în suflet:

Tanti Jeni Vecina noastră. Îmi amintesc cum dansam Ciuleandra cu ea în mijlocul curţii. Soţul ei lucra la Casa de Comenzi de pe Floreasca şi îmi aducea câte o linguriţă plină cu Kalve (e vorba de un fel de Finetti, pe care nu o mai găsesc pe neţi, dar era bună ciocolata aceea credeţi-mă!). Pe lângă familie, Tanti Jeni a fost acolo în primii mei ani de viaţă şi cred că diseară o sun să aflu ce mai face.

Doamna Iorga Ştiţi modelul de bătrânică britanică? O ştiţi probabil pe Regina Elisabeta, ei bine, aşa era Doamna Iorga. Nora lui Nicolae Iorga era o lady, crescută la pension în Marea Britanie şi educată tot acolo, insista să îmi vorbească în limba engleză: “My, you do have white teeth!”

Diriga Gălăşanu Profă de engleză şi puţin lovită de menopauză, Gălaşica m-a învăţat engleza. Zău că orice am făcut prin liceu sau facultate, n-are legătură cu engleza pe care ne-a predat-o profesoara Aurelia Gălăşanu în generală. Noi săptămânal dădeam teste Cambridge. :) Şi chiar dacă noi am nimerit-o într-o perioadă mai dificilă a vieţii, întotdeauna mi-o voi aminti ca pe o doamnă elegantă cu părul etern prins în coc.

Doamna Guran Femeia care m-a făcut să-mi iubesc meseria. Fostă directoare a centrului de formare a cadrelor din turism, expert valutar şi o doamnă. Un simţ al umorului şi nişte sarcasme pe care mi le voi aminti tot restul vieţii.

Acestea sunt cele care mi-au influenţat viaţa până la 18-19 ani. Apoi a urmat o perioadă mai searbăda, de vreo 5 ani.

Vicky Într-o zi de octombrie 2004 ne-am întâlnit la birou şi după ce am enervat-o bine, am devenit prietene. Ea m-a convins să mă operez la ochi şi pentru asta îi mulţumesc de fiecare dată. Vicky mi-a deschis ochii din multe puncte de vedere, dar unele lucruri nu trebuiesc spuse pe neţi, am învăţat eu în ultima vreme.

De curând am cunoscut câteva femei ce îşi vor pune amprenta pe sufletul meu (presimt!). Prea sunt deştepte, frumoase şi elegante să nu mă influenţeze.

Acest articol a fost inspirat de o femeie specială.

Monetizăm, monetizăm!

“Money makes the world go round” e versul unei piese din musicalul Cabaret care descrie lumea în care am ajuns să trăim.
Iar în lumea bloggingului unul dintre subiectele principale de discuţie este monetizarea.
Apropos!

MONETIZÁ, monetizez, vb. I. Tranz. (Rar) A transforma metalul în monedă, a bate monedă. – Din fr. monétiser.

Alex, Cetin sau Adrian nu monetizează blogurile, nu bat monede cu ele, ci câştigă bani cu ajutorul blogului. Ok? Ne-am lămurit? Mersi mult!

S-a ajuns să se discute mult prea mult subiectul “monetizării” blogurilor şi cred că problema pleacă de la bloggerii de succes.

La fiecare întâlnire cu bloggeri, când oamenii se prezintă, A-listerii îşi spun numele, anul apariţiei şi cum trăiesc ei din blogging.
Greşit domnii mei! Nimic mai greşit! Vă plângeţi de bloggerii mici care vă înjură, dar primul lucru pe care îl află un începător când pătrunde în zona bloggingului este cum câştigă Zoso din blog mii de euro (zic Zoso, deşi el nu prea are obiceiul să vorbească despre bani).

Eu am ajuns să cred cu tărie într-un lucru foarte important.

Nu toţii bloggerii trebuie să câştige bani din blog!

Îţi place să scrii? Scrie din inimă. Povesteşte-ţi viaţa, scrie despe cum îţi place ţie să colecţionezi surprize Kinder, scrie despre cât de mult îţi iubeşti peştişorul auriu.
SCRIE
Dacă scrii bine vei deveni Adrian Ciubotaru, Makavelis sau Miruna Siminel
Dacă nu ajungi faimos, scrie în continuare, doar ţi-ai deschis blogul ăla pentru că îţi plăcea să povesteşti ce Oranda minunat ai şi cât de deştept e el că vine după deget.

A-listerilor gata! Lăsaţi-i pe cei mici în pace. Nu le mai împuiaţi capul cu “monetizarea”. Lăsaţi-i să-şi găsească propriul drum fără a se gândi că x sau y trăieşte din blog şi şi-a luat şi maşină. Ştiu că vă mândriţi cu evoluţia voastră, ştiu că vreţi să le arătaţi că se poate, dar bloggingul românesc a ajuns să trăiască sub semnul banului.

Pentru a avea o blogosferă sănătoasă ar trebui să renunţăm la discuţiile despre bani şi să ne îndreptăm atenţia spre calitate.