Că nu suntem toţi la fel e un blestem şi o bucurie, pe de-o parte ne-ar fi mult mai uşoară comunicarea, pe de alta prea ne-am plictisi unii cu alţii.
Şi dacă eu când văd un pix albastru voi spune “Uite un pix albastru”, alţi vor replica “acest pix îmi aminteşte de dimineţile de septembrie din clasa a-I-a, când bunica mă ducea la şcoală, iar eu mă aşezam în banca a treia de la geam şi scoteam din ghiozdan penarul în care aveam un pix albastru exact ca acesta”. Că mie îmi place concretul, iar altora meandrele concretului, nu-i o noutate. Că am tendinţa de a spune ce gândesc în speranţa că voi fi înţeleasă fără a răni sentimente, nu-i o noutate. Aşa sunt prietenă cu nişte domnişoare a căror scriere mă oboseşte, dar am sinceritatea de a le zice – draga mea, mă pierzi pe drum. Nu-i aşa, Miruna?

La fel se întâmplă şi cu una dintre femeile mele favorite şi favorizate din online, mai precis Alina Constantinescu, sau cum îi voi spune eu întotdeauna, alina-cî-sî-tî.
Relaţia noastră e una de amiciţie, ne întâlnim la diferite evenimente şi reluăm discuţiile de unde le-am lăsat ultima dată când ne-am văzut.
Tocmai de aceea, cu prilejul întâlnirii HotCity, m-am decis să îi spun Alinei-cî-sî-tî că mie îmi place proiectul ei Croquante Spoons dar că e prea complex, elitist şi prin aura de elitism, e snob, nene. Iar Alina-cî-sî-tî mi-a explicat un pic despre ce e vorba. Şi-am înţeles, zic eu şi m-am hotărât să îi propun un interviu pe mail, o discuţie amicală, în care ea – cea care se exprimă prin metafore şi epitete – să îi răspundă lui idaho – care abia se exprimă – despre ce e vorba dom’le cu lingurile astea crocante şi cum poate fi o lingură altfel decât lingură?

Alina-cî-sî-tî: Uite, tu te-ai gândit vreodată din ce necesitate şi în ce condiţii sociale au aparut… cârnaţii? Sau de ce în limba română categoria desertului este reprezentată de cuvantul ‘prăjituri’? Asta poate să însemne că primele forme de dulce erau obţinute doar prin prăjire?
Cam despre asta e vorba şi cu “lingurile crocante”: vrem să înţelegem DE CE, fiindcă nu ne mai mulţumim să credem că gusturile nu se discută. Credem ca in spatele fiecărui fel de mâncare stă o idee, un concept, o tehnologie.
“Linguri crocante”, de fapt Croquante Spoons cum l-am numit noi, e un proiect în care vorbim despre o elementară etică a ingredientelor şi despre mâncare ca act social. Adică despre social eating şi despre viaţă.
Iar lingura e un personaj. E o metaforă. Daca pentru majoritatea dintre noi e un tacâm util, pentru mine poate fi şi un instrument de selecţie: cu ea alegi, culegi, strângi, încarci. Sau un simbol complex: adună concav pentru că respinge convex.

Să înţeleg că unul dintre ţelurile Croquante Spoons este să “disece” gusturile? Păi, se zice că gusturile nu se discută, tocmai pentru că sunt o experienţă intimă şi greu de redat în cuvinte. Cum veţi convinge voi oamenii să-şi exhibeze gusturile? Mai ales când suntem înconjuraţi de gusturi needucate.

Alina-cî-sî-tî: Da, disecăm gusturi să descoperim plăceri ascunse.
Şi pentru că suntem de parere că în mâncăruri ceea ce vezi nu e întodeauna ceea ce crezi, ne-am decis să scriem pentru cei care iubesc sau nu mâncarea dar se bucura de frumuseţea ei. Şi scriem mai ales pentru cei care nu au uşurinţa de a pune în cuvinte toate trăirile, toate emoţiile şi toate descoperirile lor personale. Dar un comportament nou în faţa mâncarii nu stă în puterea Croquante Spoons, e munca de zi cu zi cu sinele a fiecăruia dintre cei care înţeleg că nu poţi fi up-to-date, modern, civilizat fără să fii conştient de ce mănânci, de cum mănânci ori când mănânci. Ca să dai şansa unei noi bucurii să apară trebuie să te hotărăşti la un moment dat să schimbi rutina gusturilor şi să rişti când şi când…

Foloseşti cuvinte complexe şi întortocheate, zici că e social eating şi etică a ingredientelor, ba chiar când ne-am întâlnit ai zis ceva despre antropologia gusturilor (corectează-mă dacă am reţinut greşit), dar dacă ai vrea să îi explici unui copil de 7 – 10 ani “despre ce e vorba cu Croquante Spoons ăsta, mătuşo”, ce i-ai spune?

Alina-cî-sî-tî: Îmi pare rau, dar un puşti de 7 ani nu e în target :)) Nu de alta, dar nu explicăm în cuvinte simple că există informaţie şi semnificaţie în orice aliment, în modul de preparare, în modul în care a fost descoperit şi a evoluat modul de preparare, etc. Asta este antropologia gustului, a mâncării, a proceselor culinare şi a faptului de a mânca.
Limbajul pare preţios sau chiar este uneori, dar nu în valoare absolută. Poate doar comparat cu limbajul şi stilul comunicării în online care e mai informal, mai visceral, ori mai sentimental.
Mâncarea şi actul de a ingurgita, printr-o lentilă biologică şi fiziologică pot cădea uşor în trivial. Toate metaforele cu care forţăm obişnuinţele celorlalţi să priveasca şi să descopere mâncarea sunt felul nostru personal (suntem 2 tipe în acest proiect) de a vrăji şi devrăji lumea. Ne asumam totuşi preţiozitatea exprimării, e un bug personal care poate duce undeva în final.

Atunci care este targetul Croquante Spoons? Care este portretul robot al cititorului / followerului Croquante Spoons? Ce vrea el de la voi şi ce sunteţi dispuse să-i oferiţi?

Alina-cî-sî-tî: Oricine care citeşte. Pentru că cine citeşte cărţi caută nişte răspunsuri, nişte soluţii la dileme personale, caută pattern-uri de rezolvare, modele. Sunt oameni preocupaţi de autocunoaştere.
Mâncarea este un tool de cunoaştere şi auto-cunoaştere. Uite de exemplu, nu e lipsit de semnificaţie faptul că doar unii dintre noi avem intoleranţă la lactoză (lapte animal) sau la gluten (deşi grâul este unul dintre cele mai vechi alimente ale umanităţii). Noi găsim că este informaţie relevantă până şi în faptul că ţie îţi place mai mult gustul acru. (Dada! îmi place acrul şi salivez doar gândindu-mă la o salată cu multă zeamă de lămâie. n.a) Sunt nişte explicaţii cu sens aici, şi asta vrem noi să oferim: răspunsurile la întrebarea DE CE.
Ca şi pilulele homeopate, ne dorim ca ideile noastre să lucreze asupra nivelului de înţelegere şi cunoaştere şi asupra obiceiurilor culinare ale celor care ne citesc, chiar şi fără voia lor. Totul e să facem oamenii să fie suficient de curioşi încât să dea un like paginii noastre, pentru a se expune comunicării noastre.

Care sunt următorii paşi în viaţa acestui proiect? Unde vrea el să ajungă? Care sunt planurile sale?

Alina-cî-sî-tî: Proiectul este deocamdată o pasiune, un dialog plin mereu de întrebări între noi două. Nu l-am construit ca un business cu obiective financiare. Pentru că încă nu avem platforma de comunicare disponibilă, operăm cu relaxare pe Facebook şi Twitter. După ce vom trece pe www lucrurile se vor schimba puţin.

Bine-bine, terminăm interviul şi eu tot nu am înţeles cum de s-a ajuns la Croquante Spoons şi cum v-a venit ideea. Deci?

Alina-cî-sî-tî: La mijloc este o idee comună dintre o lingură (eu) şi versiunea “croquante”, Gianina Artene. Gianina are la bază studii de sociologie şi împreună ne-am dat seama că ne plac lucrurile duse dincolo de convenţional şi aproape ciudate. În timpul unei plimbări urbane de seară am decis că discutăm de prea multe lucruri cărora le căutam explicaţii încât să le mai ţinem doar pentru noi… Cam aşa a apărut Croquante Spoons.


Cam acesta a fost schimbul de mailuri între Alina Constantinescu şi mine, întins pe parcursul a două seri şi cu peste 1300 de cuvinte. Am încercat să aflăm şi să înţelegem unul dintre cele mai “snoabe” proiecte ale anului 2010. S-a dovedit până la urmă că nu e vorba de snobism, ci de o altă exprimare când vine vorba de mâncare. Putem zice că e un pic preţios în exprimare, dar răscolitor de simţuri şi mai ales provocator pentru că vorbeşte despre ceea ce fetele numesc “procesualitatea vieţii”: un proces în care ne lămurim ce suntem, ce nu suntem, ce putem fi şi ce vrem să fim.

Surse fotografii: Alamy.com, Croquante Spoons, All Posters