Idaho

Femeia 2.0?

idaho — Fri, 12 Mar 2010 10:02:40 +0000

Miercuri am fost la Conferinţa KFC, conferinţă care le-a invitat pe 4 domnişoare (Simona Stănescu, Andreea Burlacu, Ana Maria Iana şi Ileana Ghiţă) să vorbească despre “femeia 2.0″. Prezentările fetelor au fost apropriate în descrierile făcute femeii 2.0, lasând la o parte faptul că Ileana Ghiţă descria femeia 2.0 ca având 19 – 20 de ani, iar eu îi şopteam unui domn prezent că am 27 de ani şi încă mă consider fată, nu femeie. Mă consider femeie, doar în anumite situaţii, dar nu despre asta vom vorbi acum.

Cum văd eu Femeia 2.0?

Eu consider că femeia 2.0 este deschisă, vorbeşte foarte uşor despre ea însăşi, minte mult mai puţin pentru că e prinsă în vârtejul comunicării şi nu mai are timp să ţeasă plasa minciunilor. Femeia 2.0 este dezinvoltă şi destinsă, dar mai ales femeia 2.0 este informată. Cred că este puternică şi nu acceptă prea uşor să fie manipulată, ştie să fie gingaşă cu cine trebuie şi dură cu ceilalţi. Femeia aceasta are blog şi conturi pe reţelele de socializare (Facebook, Twitter, LinkedIn). Tot ceea ce comunică ea în online se transpune şi în offline în momentul în care îi cunoaşte pe partenerii săi de conversaţii internautice.
Cineva la conferinţă spunea că femeia 2.0 vorbeşte limbajul 2.0, rămânând în final o simplă femeie.

De cine are nevoie Femeia 2.0?

Spre deosebire de domnişoarele vorbitoare la eveniment, eu am convingerea fermă că femeia 2.0 are nevoie de un bărbat 2.0 alături de ea. Din simplul motiv că un bărbat care nu cunoaşte acest mediu atât de colorat precum webul 2.0, nu ar putea înţelege şi nici accepta pornirile de sinceritate ale femeii 2.0.
Iar o femeie simte nevoia să vorbească despre ceea ce face mult mai mult decât un bărbat, prin urmare femeia 2.0 va vorbi despre 2.0. Va folosi limbajul 2.0 şi va avea nevoie de cineva care să o înţeleagă.

În rest, toate suntem la fel, împărţim aceleaşi caracteristici în mare şi până la urmă suntem femei.

Nevoia de reproducere

idaho — Sun, 07 Feb 2010 13:40:09 +0000

În ultima vreme mă văd înconjurată de femei însărcinate, femei ce s-au reprodus deja, sau femei ce fantazează la un puradel. Destul de dificil pentru o persoană care nu se extaziază de prezenţa boţurilor de carne urlătoare, ba chiar înfiorător de neplăcut câteodată.
Asta sunt eu, nu-mi plac copiii, mi se par un rău necesar şi nu mă feresc să-mi exprim opiniile. Şi cu toate că nu sunt încă decisă dacă mă voi reproduce pentru a duce mai departe gena georgesciană, în momentele în care văd copii ţipători înclin destul de mult spre varianta ‘lumea poate continua şi fără gena georgesciană’. Lăsând la o parte vorba bunicului meu şi anume ‘Orice român trebuie obligat prin lege să aibă cel puţin 2 urmaşi, altfel România se va scrie Rromânia’, chestie cu care sunt într-o oarecare măsură de acord. Dar numai pe bază de examen scris şi probă practică. Că şi români dobitoci avem destui, har providenţei!
De bună seamă, toate prietenele mele lovite de maternitate (nu, nu de clădire, ci de instinct!) remarcă maliţios “Las’ că ţi-o veni şi ţie rândul”, dar pentru moment mă văd obligată să le spun că asta nu e cana mea de ceai.
Şi sinceră să fiu, când îi văd pe unii puradei dându-se cu curul de pământ că vor aia şi aia, când îi văd că urlă ca din gură de şarpe pentru că mami nu le-a luat dracu’ ştie ce sabie cu leduri sau Barbie cu ponei, parcă nici nu îmi surâde perspectiva de a mă chinui în asemenea hal.
Nu mai vorbim de trecutul camilei prin gaura acului, care se numeşte în termeni romantici “miracolul naşterii” şi nici de cele 9 luni de miere şi ambrozie în care trupul viitoarei posesoare de ţânc se transformă ca în filmele cu alienşi. Başca greţuri, arsuri, vome, pofte, vergeturi, nerv sciatic, dureri, pofte, ‘nu contează că e 2 noaptea în ianuarie eu vreau pepene roşu şi îl vreau acum!’
Momentan: mersi, dar nu mersi!
LE: o sa vedeţi un ‘i’ bolduit pe acolo, pentru că nu e aşa? Când nu poţi veni cu argumente dăştepte, te iei de nimicuri.

Vă e frig?

idaho — Fri, 08 Jan 2010 16:09:00 +0000

Nu ştiu cum se face, dar perioada în care îmi place cel mai mult să mă îmbrac în fustă este fix iarna. Explicaţii ar fi mai multe şi diferă în funcţie de dispoziţia mea personală. Pot zice că îmi place să fiu Gigi Contra, că îmi place să mă revolt împotriva temperaturii, că iarna mă îngraş un pic şi fusta maschează evenimentul. Nu contează motivul, sigur e că dacă sunt -20 de grade eu sunt în fustă şi la +40 de grade sunt în jeans.

Acum partea interesantă şi amuzantă a poveştii e că atunci când e frig domniţele de prin partea locului au tendinţa de a se înfofoli pentru a le fi călduţ la funduleţe. Iar eu cu fustiţele mele ies în evidenţa ca un coş pe o frunte princiară. De unde şi numărul mare de “domni” ce mă întreabă, cu priviri îngrijorate “Vă e frig?”.
Şi acum am ajuns acolo unde îmi doream să ajung. La “domnii” a căror mare problemă este starea mea de bine şi confortul meu termic.
Îi condamn nimic de spus. Dar îmi amintesc că acum ceva vreme stăteam de vorbă cu câteva domnişoare şi ne plângeam de bărbaţii din România, cum ne agasează ei şi “Dom’le ce neciopliţi sunt!” şi una dintre domniţele prezente a recunoscut un fapt care se întâmplă în general.

Nu ne place să fim fluierate, nu ne place când auzim mitocănii, dar când nu se mai întâmplă un led mic şi roşu se aprinde pe undeva în cutiuţele noastre şi ne întrebăm “oare unde am pierdut-o?”
Pentru aceasta nu pot găsi o explicaţie care să-mi convină perfect şi nici nu cred că am stat să o cuget prea mult. Tot ce ştiu este că atunci când am parte de un fluierat pe stradă, nu mă supăr. Zâmbesc şi îi răspund posesorului de buze ţuguiate că poate visa în continuare.
Gata fetele, am spus-o! Acum lăsăm de-o parte feminismele şi ne vedem de treabă? Ei fluieră, noi suntem gâdilate în amorul propriu. Toată lumea e fericită!

Dacă nu primiţi nimic…

idaho — Wed, 23 Dec 2009 11:34:17 +0000

Să ştiţi că Moşul s-a pierdut prin metrou

La o discuţie ca între fete

idaho — Fri, 18 Dec 2009 18:20:46 +0000

Vă povesteam în articolul precedent despre Antoaneta Istrate, o doamnă foarte puternică, o doamnă care se luptă cu cancerul la sân.
Mâine, 19 decembrie la ora 14.00, vom putea vorbi cu această doamnă şi îi vom putea pune cât mai multe întrebări. Locul unde ne vom întâlni este pagina de Facebook Samsung More Than Talk.

Puteţi să îi puneţi Antoanetei orice întrebare vă trece vouă prin cap, pentru că este o femeie foarte deschisă, care vorbeşte din suflet şi care ne poate face să înţelegem mai bine despre ce e vorba cu cancerul la sân.

Eu ştiu cam ce întrebări voi avea pentru Antoaneta, dar sunt curioasă ce întebări veţi avea voi pentru ea.

Ne vedem acolo, eu voi fi cea cu cafeaua fierbinte şi cu ţigara aprinsă.

Cel mai bun medicament

idaho — Tue, 15 Dec 2009 11:37:41 +0000

Ţin minte că aveam cam 18 ani şi la un moment dat am dibuit o gâlmă la unul dintre sâni. Din fire nu prea sunt ipohondră, deşi am avut o perioadă mai neagră în viaţă în care am aflat că netul nu e cea mai bună soluţie de autodiagnosticare, dar cred că voi povesti asta în alt articol. Ideea e că, deşi eram cam inconştientă şi mergeam pe principiul “cândva tot voi muri” mi-am dat seama că trebuie să aflu ce se întâmplă cu mine şi dacă este un simplu nodul sau ceva mai grav. Spre norocul meu, s-a dovedit că era un simplu nodul pe care l-am tratat cu pastile şi alifii. Dar mi-am dat seama că trebuie să învăţ să mă autocontrolez, dar să şi merg la controlul anual la ginecolog.
Nu mai pun la calcul faptul că există femei apropriate mie care au trecut prin asta şi ştiam cât de important este să ajungi la doctor atunci când nebunia este la început.

Aşadar, atunci când am aflat de campania Samsung More Then Talk şi expoziţia de fotografie a Alisei Tarciniu, am fugit în pasajul Universităţii să văd şi eu fotografiile. Am fost şi la întâlnirea 121.ro unplugged powered by ”Samsung More Than Talk” în care am avut ocazia să o văd vorbind pe Antoaneta Istrate, una dintre femeile afectate de cancerul la sân.
Un lucru m-a izbit de la un început şi am remarcat asta în toate cazurile de cancer pe care le-am întâlnit. Oamenilor le este frică să vorbească despre boala lor, poate e superstiţia de vină. Ştiţi voi, prostia aia cum că dacă vorbeşti despre cancer îl atragi asupra ta şi atunci cu toţii evităm subiectul, batem în lemn şi scuipăm peste umăr.

Ei bine, trebuie să vorbim despre această boală, trebuie să o acceptăm şi trebuie să le sprijinim pe femeile care se luptă cu cancerul la sân, pentru că spre deosebire de alte forme de cancer, cancerul atacă însuşi elementul definitoriu al feminităţii noastre.
Tocmai de aceea mi-a plăcut ideea de grup de sprijin, campania Samsung More Than Talk şi pagina lor de pe Facebook, pentru că pe lângă chimioterapie şi operaţie mai e nevoie şi de sprijinul celor din jur.

Un guest post scris de Idaho

idaho — Wed, 02 Dec 2009 11:40:44 +0000

Aici, adică la Andrei Crivăţ pe blog.