Săptămâna trecută am avut pe blog un concurs în care dădeam 3 ghiduri cu cele mai frumoase sate din România. Cerusem atunci să îmi spuneţi care este satul copilăriei voastre. Am avut şase comentarii frumoase şi acum a venit momentul să anunţ rampampam. Random.org a decis că:
Azi, cei trei câştigători vor primi un mail de la je, în care îi voi întreba “cum facem ca să îţi primeşti premiul?” şi sper că ei îmi vor răspunde cum.
Şi daca tot vorbim de cele mai frumoase sate, aş vrea să vă spun că Napolact a lansat o campanie foarte frumoasă – Câştigă o casă-n deal, în mijloc de Ardeal. Unde premiul cel mare este, aţi ghicit, o casă în Ardeal, dar sunt şi excursii în Ardeal şi obiecte artizanale. Tare imi place aplicaţia lor în care cu ajutorul codurilor înscrise pe produse, vă puteţi plimba prin sate ardeleneşti, sau cum zic ei, cutreieraţi Ardealul.
Cum ar fi să ai o asemenea casă, Georgeasco?
Ştiţi cum e atunci când primeşti o invitaţie şi parcä nu te-ai duce, dar pare interesant şi tragi de tine? Aşa a fost când am primit invitaţia la Fresh Comedy. “Ce e asta? Improvizaţie? Cum o fi? Dar mi-e lene. Dar hai sã mã duc cã nu am mai fost.” Un dialog dintr-acela interior care te consuma şi pânã la urmã învinge curiozitatea – “hai cã merg sã vãd cum o fi”.
Am stat în Hotel Rãzvan pânã la ora 8 seara şi am fugit spre True Club sã aflu ce e aia improvizaţie marca Fresh Comedy by Tic Tac. Am plecat cu inima îndoită, gândindu-mă că mai bine aş fi fugit acasă la canişul personal. Dar când am ajuns, mi-am dat seama că am greşit. La 8.45 atmosfera în True Club era relaxată şi nici nu am avut timp să mă conversez cu Bundaru şi Biberi că a început show-ul cu un Mihai de care m-am îndrăgostit pe loc. Amuzant şi cu barbă, ce să-i mai ceri unui bărbat?
Show-ul FreshComedy, susţinut de cei de la Impovisneyland a fost altfel decât clasicele showuri de stand-up, în primul rând pentru că ne-au făcut să râdem fără cunoscutul pulă-pizdă care a devenit sinonim cu stand-upul românesc. Se pare că mai putem râde şi fără ele.
Mi-a plăcut cum au reuşit să strecoare în show intervenţiile publicului – nişte bileţele pe care noi am scris diferite cuvinte sau fraze. Eu am scris “cucuruz” la recomandarea dragului nostru Jorj. Imaginaţi-vă un cucuruz într-un sketch despre alcoolicii anonimi.
De fapt tot showul mi-a plăcut. Să zicem că aţi zappa între un talkshow monden, Trinitas Tv, Teleenciclopedia şi Taraf TV şi toate ar avea continuitate. Asta au reuşit copiii ăştia să redea.
Dacă zic că mi-a plăcut e un “understatement” (spuneţi-mi voi un sinonim în română), de fapt am rămas surprinsă cât de mult mi-a plăcut.
Săptămâna viitoare vreau să mă mai duc şi dacă nu ajung, mă uit pe feed, deşi nu cred că va fi la fel ca atunci când eşti acolo, lângă scenă şi poţi ţipa, să te audă băieţii.
După showul de improvizaţie a urmat un karaoke, la care nu am participat când am văzut că toţi cei care concurau pentru un voucher în valoare de 200 lei la Kopel’s aveau voci care o făceau pe micuţa fumătoare din mine să-şi înghită fumul în sec.
Per ansamblu, am avut parte de o seară amuzantă aşa încât în loc să îmi iau potaia în braţe s-o culc, eu am vrut să scriu acest articol. Încep să mă sperii, scriu prea des.
Aşteptaţi-vă la un later edit cu poze. Pe linkul acesta, găsiţi o galerie de feţe zâmbitoare, semn ca se râdea pe acolo.
Da, a venit şi Copolovici şi a cântat I’m a believer
Îmi amintesc că în martie 2011, m-a luat Bundaru pe sus să mă ducă la #portretdefemeie. Nu eram încântată de idee, mă ingraşasem mult prea mult, ştiam asta şi îmi înecam amarul în jumări, beri şi chipsuri.
Am ajuns acolo şi mă întrebam “Ce fac eu aici?” Bineînţeles, fotografia nu mi-a plăcut. Oricum nu-mi plac prin definiţie fotografiile mele, dar acolo mă uram.
Anul acesta când am aflat de #portretdefemeie abia aşteptam să merg pentru un before & after. Un 70 – 58.
Mulţumesc FotoUnionStudio pentru că mi-aţi oferit şansa de a avea o dovadă că am slăbit. Iar acum am o fotografie cu care chiar să mă mândresc :)
Bravo Pepsi ca aţi susţinut acest proiect mişto şi ne-aţi dat accesorii şi Pepsi Light să bem, aşteptând să intrăm la pozat. Bravo Cristi Suţu şi Radu Bădoiu. Aţi făcut sute de “căprioare” fericite.
2011
2012
Anul trecut se purta in draci honeysuckle şi bărbaţii se întrebau dacă e o nouă poziţie, anul acesta în onlineul românesc se poartă trollul.
S-a ajuns la acea setare mentală, încât oricine are o opinie diferită, e troll. Cum am dedus asta? Elementar, dragul meu Watson.
Ieri am ajuns acasă, m-am aşezat pe canapea, mi-am desfăcut nasturii pantalonilor şi poc! am deschis o Grolsch – o bere cu mai puţine calorii, aşa ca pentru o persoană care vrea să mai slăbească 3 kile. Cum stăteam eu, beam bere şi fumam o Marlboro Lights, îmi zic hai să dau pe twittter chestia asta, să creez conţinut relevant.
Nu au trecut 5 minute ca primesc reply “trollerita mica”, mă uit în stânga, mă uit în dreapta, îl imit pe De Niro şi îmi pică fisa – e #nouasilva.
Şi iar pun pe tapet ideea ca avem dreptul la propriile opinii. Pe care ar fi de preferat să le putem susţine cu argumente logice. Terminam cu bălăriile astea? Faptul ca gândesc diferit de tine, nu mă face troll.
Şi cu ocazia asta, hai să folosim cuvintele cum trebuie. Troll e una, opinia e alta, da?
În final câteva detalii.
1. Beau Silva de la 17 ani. Neagră. Şi din cauza ei am ajuns să fac un cur cât casa. Am avut o perioadă prin 2010 – 2011 în care beam câte o Silva în fiecare seară.
2. Nu-mi place Danone, nu mănânc, nici picată cu ceară. Dar îmi place foarte mult campania lor #obiceiurisanatoase. Îi admir şi le admir şi pe fetele din campanie. Dacă spun asta, nu sunt troll, spun ceea ce gândesc.
3. Nu mai suntem în evul mediu “dacă nu eşti cu mine, eşti împotriva mea” nu se mai poartă.
Eu una îs născută şi crescută pe asfaltul Bucureştiului, nu am mers la ţară în vacanţe pentru că nu am rude la ţară sau am, dar sunt atât de îndepărtate încât nu aveam cum să ajung acolo.
Chiar şi aşa, nedusă pe la ţară în vacanţe am un sat al copilăriei şi de suflet. Vorbesc acum de Mirăslău, satul în care s-a născut străbunica mea în 1914. Un sat din Ardeal, de lângă Alba Iulia. Atâtea poveşti am auzit… Doi unchi ai străbunicii, fraţi, cei mai bogaţi din sat, unul ţărănist, unul liberar, candidau unul împotriva celuilalt şi câştigau prin rotaţie. Stră-străbunica, văduvă de război (da, ăla primul) a crescut 4 copii. Rude duse la Sorbonna şi la Milano pentru studii şi în State pentru bani. Nume precum Domnica (Miss Alba şi trecută pe lângă regele Carol II-lea), Valeria, Filon, Lucreţia sau Ieronim.
Toate sunt un amalgam în memoria mea, totuşi acesta este satul care mi-a rămas în minte şi chiar dacă nu am ajuns acolo – şi nici nu cred că vreau să ajung, pentru ca este un ideal – parcă îi văd pe toţi. Atât de bine au reuşit Mişu (cum îi ziceam eu străbunicii) şi mama să îi portretizeze.
Vă întrebaţi ce mi-a venit de am scris un asemenea articol, iar răspunsul meu e unul simplu. Pe 29 februarie la Muzeul Satului a fost lansat Ghidul oficial Cele mai frumoase sate din România. Şi primul lucru pe care l-am făcut când l-am deschis a fost să caut Mirăslăul, dar nu l-am găsit. E mai bine aşa, v-am zis e idealizat.
Ei bine, articolul acesta se încheie cu un concurs – povestiţi în comentarii care este satul copilăriei voastre şi puteţi câştiga unul dintre cele 3 ghiduri pe care le pun la bătaie. Mecanismul concursului e simplu: voi comentaţi, eu trag la sorţi pe random.org şi postez filmuleţul extragerii. Simplu, nu?
Later edit: aştept răspunsurile voastre până pe 17 martie. Pe 18 extragem câştigatorii şi îi postăm aici pe blog.
Ghidul, o selectie a celor mai frumoase sate, realizat de Asociatia “Cele mai frumoase sate”, impreuna cu Napolact, Ambasada Frantei in Romania, Delegatia Wallonie-Bruxelles la Bucuresti si rrAPL – Revista Romana de Administratie Publica Locala reuneste traditii si obiceiuri locale din cele mai reprezenatative sate din Transilvania, Muntenia, Oltenia, Banat, Crisana, Maramures, Bucovina, Moldova si Dobrogea
Se cunoaşte că eu nu am fost dusă prin cluburi în copilăria-mi, pe motiv de miopie forte care nu se pupă cu stroboscoapele şi chiar dacă după faimoasa şi minunata operaţie din 2007, am încercat să mai clubăresc, n-am prins gustul, pierdusem momentul, deja preferam să mă aud gândind.
Dar colegele mele m-au convins că mai trebuie să acord o şansă cluburilor şi m-au dus (cu forţa) în The Player. Drăguţă şandramaua, canapeaua chiar potrivită pentru odihna post dans, preţuri aş zice ok, dar nu am termeni de referinţă, muzica conformă standardelor (care nu-s ale mele, deci nu mă pot pronunţa). Per total o seară reuşită, în care am dansat ca nebuna şi m-am simţit bine, setată fiind de la începutul serii că mă voi simţi bine.
The Player
Totuşi piticul cârcotaş, prietenul meu bun şi companionul meu volens nolens a avut câteşceva de obiectat. Drept urmare, am scos telefonul din geantă şi am început să notez ce îmi atrăgea atenţia.
- ajungem noi pe la 12.00 lumea stătea ca la priveghi, aici chiar am punct de referinţă, been there done that acum 2 luni. Mă uit la gagici, neştiind cutumele locului şi întreb, “Noi nu dansăm?” “Nu acum, de la 1″, a trebuit să stăm frumos, cu spatele drept până la 1 când pe scenă au apărut dansatorii şi cum s-ar zice s-a dat dezlegare la mişcare.
- toaleta mi-a plăcut că e gândită pe doo căprării, pe dreapta chiuvetele şi oglinzi uriaşe unde să se admire şi retuşeze piţile, opus şi pe partea cealaltă, adică în stânga – closetele/wcurile/budele, relativ curate, dar relativitatea asta ţine de nivelul utilizatoarelor. Cum dau să intru în cabină, cu scopul precis de a micţiona, fix în faţa mea, printre bude pline de pişat, doo piţi îşi făceau poze. Ce să mai zici? Poate… mă piş pe poza ta?
- piţiloi mulţi, şi cu un mare morcov înfipt, dacă am văzut 10 bărbaţi care să danseze, am văzut prea mulţi
- singurul moment când tot clubul s-a mişcat a fost pe acordurile infamei Ai Se Eu Te Pego. Rectific, tot clubul mai puţin eu.
- animatorii şi animatoarele frumoşi foc, superbi aş zice, dar pic, pic, pic de ritm. Doar stăteau şi arătau bine.
- barmanul nu a avut rest la 200 lei toată seara. Aşa slabe or fi încasările?
Plusuri: lumea ştia ce e aia It’s my life, I will Survive şi Felicita.
La final, când am plecat spre colţişorul meu de rai din Pantelimon, i-am lăsat cartea de vizită unui tip, pe verso am scris “dacă nu scrii cu sh, tz şi k, sună-mă”, până acum când public acest articol nu m-a sunat, deci jackpot.
Extrabonus: am 57 de kile, mulţumesc frumos şi vouă la fel. Sau nu.
Spuneam la începutul acestei săptămâni că mi-am făcut program de workshop la Slim Expo. Prin urmare la 11.25 am ajuns la Sala Palatului înarmată cu un măr, o pară, 2 sticle de apă şi PISI. Pregătită pentru primul workshop de azi, cel al Mihaelei Popa – Setare mentală pentru slăbit. Recunosc că ar fi fost mai bine să-mi văd de treabă şi să sar peste acesta. Nu pentru că nu a fost interesant, ci pentru că nu era de mine – nu mai sunt la nivelul de vizualizare, am ajuns să slăbesc peste 9 kilograme, mai vreau să dau jos 5. Am deja setarea mentală necesară slăbitului. Mai mult
Loading ...