Regrete
In ultima vreme i-am auzit pe unii regretand vechiul sistem, i-am auzit pe altii care nu-i pot intelege pe cei care regreta comunismul.
Trebuie sa recunosc ca fac parte din categoria care-si pune ganditoare degetul la tampla si se intreaba: “Cum pîzda mă-sii?” (copyright Tetelu). Chiar, cum asa? Cum sa regreti cozile lungi si interminabile? Cum sa regreti uleiul si zaharul pe cartele? Cum sa nu regreti mortile a mii de romance care care au incercat sa scape de o sarcina nedorita si au fost lasate sa moara pe masa de operatie, doar pentru ca refuzau sa spuna cine le-a ajutat… Cum sa regreti frica ca oricine te poate turna ca l-ai injurat pe Ceausescu?
Imi amintesc ca strabunicii mele ii era o frica constanta, laitmotivul ei era: “si pereti au urechi”? Cum sa regret asa ceva? Cum sa regret frigul din case? Si penele de curent? Cum regreta ei locurile de munca inghetate iarna si cuptoare vara?
Imi dau seama, e usor sa stai pe canapea uitandu-te la tembelizaur si gandindu-te ce bine era, in timp ce molfai o banana, sau un sandwich cu sunca si cascaval. E usor sa te uiti in gura vreunei fosile care iti vorbeste despre socialismul regretat, tragand cu ochiul peste un Playboy. E facil sa spui ca aveai bani, dar nu aveai ce face cu ei…
Discutam cu Coana Mare iar replica ei a fost ceva de genu’:
Draga, toti cei care regreta viata de atunci sunt cei care au fost luati de la coada vacii in urma Colectivizarii si pusi sa munceasca intr-o fabrica. Astia, aveau mancare, de la rudele de la tara si atunci ei nu stateau la coada ca ceilalti, ei isi amintesc ca aveau bani, pentru ca nu dadeau 100 de lei pe un pachet de carne luat pe sub mana… A, da! Ei erau urechile peretilor.
