Ca tot omul am şi eu un top al spaimelor, iar în top 3 se află veterinarul. Să ajung cu javrineta la veterinar, mă sperie în draci. Toţi se uită la mine de parcă aş fi nebună, fiindcă-mi pasă de viaţa potăii colege de apartament.
Başca bestia pe care am avut-o înaintea actualului caniche, a fost ucisă cu succes de un şmecheraş de la Facultatea de Medicină Veterinară. De unde ştiu? Pentru că el îl trata de nu ştiu ce şi câinele meu intrase în blocaj renal, chestie care i-a fost fatală.
Aşadar de fiecare dată când ajung la veterinar cu animalul din dotare mi-e mai frică mie, decât câinelui.
Şi nu ştiu cum se face, dau numai de veterinari care mă calcă pe nervi şi mă tirează repede. Vreau şi eu să găsesc un veterinar d-ăla ca-n emisiunile de pe Animal Planet, un veterinar d-ăla care să ne calmeze şi pe mine şi pe fi-miu.
Până acum un an eram fană a Clinicii Armenească, dar s-au prostit şi nu mai sunt cum erau înainte.
Aşa că am ajuns în situaţia în care vă rog să-mi recomandaţi un veterinar bun în zona Delfinului – Pantelimon – Chişinău, înţelegeţi voi cam pe unde…

Eu şi cu bestia mea pe numele său Blacky (da, ştiu am fost foarte inventivă când l-am botezat!) vă mulţumim şi promitem să punem un acatist la biserica pe care o indicaţi.
Şi la final o poză ca să vă exemplific ce băiat frumos are mama!

Ieri, pe vremea asta, am primit un mail de la un anume Domn Dragoş Marian. Nimic captivant până acum, dar mailul conţinea un ataşament îndeajuns de amuzant încât să-l vreau pus pe blogul lui mandea.



Ştiu, ştiu! E luat de pe lolcats, dar fanul Dune din mine a rămas impresionat.

După luni, în care de fiecare dată când mă uitam pe blogul meu dădeam nas în nas cu propria-mi faţă, m-am decis astăzi să îmi schimb tema. Nu de alta, dar mă plictisesem de moaca mea şi deja începusem să simt nevoia de a da bobârnace displayului. Dacă aşa mă simţeam eu, mă întreb la ce vă gândeaţi voi!
Am stat, am căutat, Cetin mi-a oferit 2 teme superbe, dar prea glossy pentru mine şi cu multeeee “custom fields” şi m-am decis în final la aceasta.
Acum puţine explicaţii ca să ne înţelegem mai bine. Tema îmi permite sa-mi aleg culoarea background-ului, ceea ce am şi făcut.
Vedeţi în stânga un omulet spânzurat? Este opera măreţului Buddha, operă care apare şi pe noile mele cărţi de vizită – cele pe care le-am împărţit cu voioşie la Webstock09, că eram tare mândră de ele! Vă pun şi o poză să vă explicitez!

Menţinând tonul acesta vesel – de care se pare că nu mai scap de vreo lună încoace, semn că schimbările sunt bune şi binevenite – mie îmi place la nebunie această temă şi sper să vi se pară şi vouă la fel de gigea cum mi se pare mie, acum când mă uit la ea.
Ştiu, ştiu! Mai am de lucrat pe ici pe colo, prin ponctele esenţiale, dar iar e 3.30 noaptea şi iar mă voi trezi la 13.00 ziua…
Sărutări călduroase pe sprâncene de la a voastră idaho.

Ce ţi-e şi cu românul şi damblalele lui… De când ne naştem şi până murim cineva trebuie să aibă nişte aşteptări de la noi. Când ne naştem trebuie să fim cuminţi, să nu plângem, să învăţăm să mergem mai repede decât umflatul ăla al lui Flori de la 5, să facem la oliţă şi să discutăm subiecte complexe precum evoluţia arpagicului pe piaţa mondială.
Dup-aia vine şcoala, unde trebuie să avem coroniţă, să nu ne batem cu copii şi să ţinem de virginitate cu dinţii.
Şi urmează facultatea şi după aceea bum! direct postul de manager la o multinaţională. Doar aşa familia ta va fi mulţumită că puiul său a ajuns cineva. Nu contează că munceşti 20 de ore pe zi şi nu ştii cum arată sufrageria noului tău apartament cumpărat cu un împrumut la care vei plăti de-acum într-o mie de ani.
Iar dacă printr-o întâmplare nefericită nu ai prins postul de manager, chestie care oricum nu e vina ta, ci a conjuncturii lunii cu planul stelar (dacă n-are sens ce-am scris aici, nu vă speriaţi, este normal) nici nu acceptăm posibilitatea de a avea o slujbă mai jos de assistant manager, adică un fel de secretară, dar în engleză.
Dar dacă după lungi căutări singurul job pe care îl găseşti este la o covrigărie? Cumva îţi pierzi din sex-appeal? Nu mai eşti la fel de amuzant şi sclipitor? Cumva toate cunoştiinţele tale şi toate cărţile citite sunt anulate, aşa dintr-o mişcare?
Aud cumva un “nu” şoptit? Atunci de ce dracu’ trebuie să-ti fie ruşine cu ceea ce faci? Este un capitol al vieţii tale, o poveste pe care o poţi spune nepoţilor la bătrâneţe, o experienţă în care ai învăţat cum se face gaura covrigului.
Până la urmă nu-i ruşinos să munceşti!

Mai nou clocoteşte tuităru’ de o dispută veche de când a apărut blogosfera în .ro: “bloggeri mari versus bloggeri mici”.
Bine, povestea asta o ştiu de când am blog şi în mod paradoxal, am ţinut cu bestiile de A-listeri, în loc să urlu pe blog că ei e răi şi nu îi promovează pe micuţii de noi.
Ştiţi din ce cauză ţin cu ăia mari? E simplu: ştiu cât de mult muncesc ei.
Aşa că fiind week-end, iar eu sunt într-o pasă foarte bună (mulţi ar spune că e prea bună!) m-am decis să îmi las spiritul creativ şi să fac un filmuleţ care să îmi exprime cât mai bine opinia în această problemă stringentă a blogosferei româneşti.

Ingioi

Drama micului blogaras

Ţin minte că primul eveniment marca Manafu la care am participat a fost RoTwitter Conference şi am fost foarte impresionată, apoi a urmat Optimism 2009 şi ieri Webstock09. La toate aceste aceste, a trebuit să recunosc că echipa Evensys ştie să organizeze şi să coordoneze un eveniment.

L-am admirat pe Bob Rapp, care este plin de umor şi care a reuşit sa prezinte subiectul “Contradictions in Social Media” într-un mod foarte amuzant, atât de amuzant încât întreaga sală a râs cu hohote pe tot parcursul prezentării.

Bogdana Butnar a avut o abordare mai paranoică a social media, abordare destul de corectă a fenomenului acesta, din punctul meu de vedere. Este clar că tot ceea ce spunem pe reţelele sociale ne poate afecta în mod direct viaţa socială şi – de ce nu? – viaţa sentimentală.

Prezentările celor de la Adobe, Microsoft sau Kaspersky nu le-am urmărit pentru că sigur nu eram în target mult mai interesaţi de asemenea prezentări fiind cei care folosesc aceste produse.

Workshopurile la care am participat eu au fost cele legate de blogging si microblogging şi trebuie să recunosc că nu am fost impresionată. Cei care prezintă au început să se repete şi nu îi putem condamna. Avem o roată, nu o putem reinventa la fiecare eveniment! Însă am auzit şi idei noi, prin urmare nu pot spune că a fost un timp pierdut.

Din punctul meu de vedere, componenta cea mai importantă a Webstock-ului a fost socializarea. În lobby, în sală, în faţa piscinei, la colţul Kaspersky, peste tot au fost oameni care au discutat, s-au întâlnit faţă în faţă ḑupă luni în care au comunicat doar online. Asta mi se pare foarte important!

Am avut plăcerea de a-i cunoaste pe Chinezu, @Magdulici şi @alinacst şi aceştia sunt primii care îmi vin în minte, deşi au fost mult mai mulţi.

Încep să cred că aceste evenimente sunt atât de lăudate, nu pentru informaţia primită în cadrul seminarelor – informaţie care, spuneam că începe să se repete – ci pentru că oferă posibilitatea de ne cunoaşte faţă în faţă sau de a ne revedea cu persoane cu care avem relaţii online vechi, relaţii pe care de multe ori începem să le considerăm prietenii.

Şi la final, pentru a urma una dintre recomandările făcute de Alexandru Negrea ar trebui să fac o listă a celor care au scris despre eveniment. Dar este destul de dificil pentru că au fost atât de mulţi, aşa încât dau acest link.

Azi sunt plecată de acasă. Aici