… şi eu o dau cu bâta-n baltă şi nici nu-mi dau seama când o fac.
… îmi pare rău să aflu că am rănit o persoană printr-un gest care mie mi s-a părut benign.
… mai şi greşesc.
… regret când mi se spune.
… cer scuzele de rigoare.
… ştiu că nu sunt suficiente.
… mă oftic că nu pot întoarce timpul înapoi.
… încep să sufoc persoana cu iertăciuni şi o enervez şi mai tare.
Ca tot omul am şi eu un top al spaimelor, iar în top 3 se află veterinarul. Să ajung cu javrineta la veterinar, mă sperie în draci. Toţi se uită la mine de parcă aş fi nebună, fiindcă-mi pasă de viaţa potăii colege de apartament.
Başca bestia pe care am avut-o înaintea actualului caniche, a fost ucisă cu succes de un şmecheraş de la Facultatea de Medicină Veterinară. De unde ştiu? Pentru că el îl trata de nu ştiu ce şi câinele meu intrase în blocaj renal, chestie care i-a fost fatală.
Aşadar de fiecare dată când ajung la veterinar cu animalul din dotare mi-e mai frică mie, decât câinelui.
Şi nu ştiu cum se face, dau numai de veterinari care mă calcă pe nervi şi mă tirează repede. Vreau şi eu să găsesc un veterinar d-ăla ca-n emisiunile de pe Animal Planet, un veterinar d-ăla care să ne calmeze şi pe mine şi pe fi-miu.
Până acum un an eram fană a Clinicii Armenească, dar s-au prostit şi nu mai sunt cum erau înainte.
Aşa că am ajuns în situaţia în care vă rog să-mi recomandaţi un veterinar bun în zona Delfinului – Pantelimon – Chişinău, înţelegeţi voi cam pe unde…
Eu şi cu bestia mea pe numele său Blacky (da, ştiu am fost foarte inventivă când l-am botezat!) vă mulţumim şi promitem să punem un acatist la biserica pe care o indicaţi.
Şi la final o poză ca să vă exemplific ce băiat frumos are mama!
Articol scris si trimis de @Testament
Motociclistul este asociat de cele mai multe ori cu baiatul rau din filme, care este rebel, nu are prea multe probleme in viata, este dispus sa joace totul pe o singura carte si sa isi transforme fiecare ora din viata intr-o aventura in care conceptul de adrenalina devine absolut.
Daca un motociclist este imbracat in piele devine si mai periculos pentru privitori, majoritatea emitand aceasta judecata de valoare fara sa isi puna neuronul la munca macar 30 de secunde pentru a incerca sa inteleaga mai bine de ce se imbraca un motociclist in piele. E vorba evident de o imagine deformata creata de dresajul mediatic.
Niciodata nu o sa-i vedeti pe patriarh mergand pe motocicleta. Asta nu pentru ca poate nu si-ar dori, ci din cauza faptului ca aceasta imagine ar strica unui brand pozitiv.
In mod clar o masina ofera avantaje evidente fata de o motocicleta. In traficul din Romania , motociclismul pare un sport extrem. Soferii au tendinta sa te ignore, considerand ca motocicleta este un fel de bicicleta mai mare, iar unii, deloc de neglijat, nu suporta motociclistii, drumurile sunt pline de gropi, de pete de ulei, politistii te remarca si se straduiesc sa gaseasca un motiv pentru care sa te opreasca.
Daca la toate acestea mai adaugam faptul ca un accident pe motocicleta duce in cele mai multe cazuri la un final tragic, atunci este clar pentru toata lumea ca trebuie sa fii nebun ca sa achizitionezi o motocicleta. Ca sa aiba o minima protectie in caz de accident, un motociclist trebuie sa investeasca cel putin 2000 euro pentru un echipament cu protectii, cizme, casca ,manusi si celebrul costum de piele care este de altfel cel mai recomandat datorita protectiei oferite. Adica o suma deloc neglijabila.
Insa, pe de alta parte un posesor de motociclete se va deplasa mult mai usor prin traficul aglomerat, va gasi mult mai simplu un loc de parcare, va plati mult mai putin pentru consumul de benzina. Daca la toate acestea adaugam faptul ca in multe din tarile europene se circula foarte mult pe motociclete si scutere precum si incredibila stare de bine pe care o da condusul unui asemenea vehicul, in mod clar vom trage concluzia ca motociclismul este un sport extrem care incepe sa fie necesar.
De cate ori ati auzit un zgomot de motor si ati intors capul? Exact! Si astfel se concretizeaza si intrebarea: “Ce vrea sa spuna el prin asta?” sau “De ce a trebuit sa ma depaseasca ruland atat de aproape de portiera mea? Ce poti simti cand mergi pe o roata pe mijocul bulevardului inconjurat de pericole? chiar nu ii este frica de moarte?
Deja destule intrebari pentru o scurta ancheta in care vrem sa aflam ce sta la baza unor astel de comportamente.
Probabil prima impresie este ca ravneste centrul atentiei si se foloseste astfel de motocicleta pentru a se face remarcat, ceea ce este posibil.
Mergand mai departe am auzit pareri ale veteranilor motociclisti spunand ca motociclismul in Romania in ultimii ani s-a schimbat foarte mult aparand astfel “pseudomotociclistii”.
Si totusi motociclismul ramane o pasiune. Spun cu certitudine asta pentru ca nu am intalnit “motorist” sa nu afirme acest lucru, sa nu recunoasca ca e “bolnav” de cand s-a suit prima data pe o motocicleta cand sangele lui a fost contaminat si nu se simte implinit decat simtind viteza si curentul de aer in plin, libertate pe care ti-o confera doar acest sport… Probabil asa se explica si nostalgia celor care trecand bine de prima tinerete nu se pot resemna, si recunosc cu totii ca cea mai puternica senzatie o au doar pe 2 roti intr.o gasca de 8….30 rideri. Dar atunci ce se intampla cu singuraticii?
Deja multe idei care se bat cap in cap. La o analizare si mai amanuntita observam actiuni ale acestora car pot fi catalogate fite dar si materializarea pasiunii lor pentru acest sport.
Si totusi, care este realitatea?
Putem afirma ca o parte a “fitelor de motor” sunt exacerbarea pasiunii unor tineri motociclisti care simt nevoia de mai multa adrenalina.De fapt se pare ca asta e prima tinta a tuturor motociclistilor: goana dupa adrenalina! Si de aici moduri diferite de procurare raportate la individ.
O prima clasificare o putem raporta chiar la motocicleta folosita. Astfel intalnim impatimiti de chopper, superbike, motocross sau touring.Realizand astfel ca acesti oameni sunt motociclisti cu totii dar au pareri impartite privind motociclismul si conduita moto.
O alta clasificare care ne ajuta si mai mult sa elucidam misterul justificarii faptelor excentrice ale motociclistilor o putem realiza impartindu-i in categoria veteranilor si a celor care au stat mult pe langa ei si au inteles intradevar ce inseamna asta si o alta categorie in care se incadreaza bobocii, cei care inca nu au inteles in intregime ce inseamna un motociclist, care sunt riscurile la care se supun si cand sunt permise exravagantele. Mai putem nota inca o tendinta tragica in randul nostru si anume datorita preturilor ultimelor modele destul de mari, observam tendinta de crestere a numarului de motociclisti “facuti peste noapte” sau cu alte cuvinte a celor rasfatati ce se pomenesc cu ultimul model de motocicleta pe mana si nestiind ce sa faca cu el, incearca sa impresioneze prin orice mijloace. Din pacate aste acte sfarsesc de multe ori dramatic, intrand in atentia participantilor la trafic, de unde si ideea eronata despre toti motociclistii.
Astfel putem concluziona prin faptul ca sportul cu motocicleta este intradevar palpitant si iti rezerva multa adrenalina, deci involuntar de multe ori simti nevoia de mai mult. De aici mai departe ramane doar mentalitatea conducatorului pur individuala.
A fi motociclist inseamna a fi in primul rand OM, iar a fi un om BUN inseamna printre altele a intelege. Dar pentru toate acestea iti trebuie si cultura nu doar inteligenta. Iar anii si experienta in ale mersului pe doua roti sunt egale cu zero daca la batranete povesti aiurea cele traite. Pe scurt, pentru amandoua iti trebuie si cultura, nu doar muschi. Atunci cand ai cultura, sunt mai mari sanse sa ai si intelepciunea de a fi un motociclist bun in caz contrar, implicit sansele de a fi un motociclist bun scad.
Asa ca suntem totii la fel dar totusi diferiti.
Ai simtit vreodata nevoia sa bati pe cineva? Eu in ultima vreme am inceput sa fantazez cum cateva persoane sunt batute. As pune racketii pe urmele lor si le-as cere sa-i bata bine, nu sa-i omoare, ci doar sa le bage o frica de moarte fix in miezul oaselor.
Poate nici nu as vrea o bataie crunta, ci doar sa fie atat de inspaimantati incat sa le fie frica sa mai iasa din casa. Si mai ales, as vrea sa se intrebe “de ce?”. Pentru ca bineinteles, racketii mei le vor spune doar atat: “Stii tu di shie!”
Si n-ar mai dormi noaptea intrebandu-se “de ce?”. Nu ar mai dormi pentru ca si-ar aminti toate lucrurile urate pe care le-au facut de-a lungul vietii lor. Toate magariile, nesimtirile, tot.
Fiecare pas gresit pe care l-au facut va fi cantarit si pus pe lista “poate asta”.
Daca cumva vreunul dintre racketii mei mai si sopteste un “suntim cu ochii pi tini”, atunci clar persoana aia nu mai calca gresit.
Mda, cat de “simplu” se pot rezolva problemele cu bata, daca ne lasam condusi de impulsuri si nu de ratiune… As fi eu mai mult decat omuletul din poza?
Ultima perioada a fost complet nebuna. Si in toata nebunia asta, mi-am dat seama ca tot timpul am lasat de la mine. M-am pus pe planul doi, pe primul fiind intotdeauna altcineva decat Corina.
Mi-am dat seama ca ar trebui sa fiu un pic mai egoista, dar nu stiu cum. Cum e sa fii egoist fara sa treci de acea limita care te face dezagreabil?
Cum e sa te pui pe tine pe primul plan, fara a lasa impresia ca nu-ti pasa de ceilalti?
Sau de fapt tot ceea ce conteaza e sa te pui pe primul plan si sa nu-ti pese de nimic altceva? Sa nu conteze ce cred ceilalti important e ce crezi tu?
M-am hotarat oricum, voi fi mai egoista. Voi prima eu si apoi restul. Cu mine va trebui sa traiesc o viata intreaga, restul vin si pleaca.
Abia acum inteleg problema scriitorilor din filme. In mintea lor totul este cursiv, elegant, indraznet, amuzat, sclipitor. Randurile se aseaza unul dupa celalalt, diacriticele alaturi de semnele de punctuatie danseaza un balet senzual, iar el, scriitorul se aseaza la tastatura. Si iese asa ceva:
Ştii care e problema? Românul nu a învăţat ce e aia “calitate”, în continuare românul nu poate deosebi calitatea de ştift. Aşa ajunge românaşul nostru sà cearà prea mult, sau prea puţin…
Şi ar mai fi o problemà, încà nu am învaţat sà ne recunoaştem condiţia de sàràntoci. Adicà e ca atunci când iti cumperi chiloţi din piata si te astepţi sa fie “La Perla”, tetra nu-i màtase, sà ştii! Iar tu nu eşti Naomi Campbell, poate doar Neomi de România… (cel mult)
Pe de altà parte, cei care chiar au cu ce, nu ştiu sà aprecieze, sa încurajeze calitatea, sa descurajeze lipsa acesteia si sa o promoveze atât cât pot ei. Probabil la baza acestei neînţelegeri a stat sistemul comunist care a distrus orice urmà de bun-simţ din român, dar asta nu îl scuzà cà nu vrea sà înveţe. Românul în continuare promoveazà lipsa calitaţii in loc sa o taxeze…
Mai ràu este cà s-a ajuns în situaţia în care, singurul criteriu luat în calcul la momentul cumpàràrii este preţul. Dacà e scump, e de calitate. Destul de greşit in majoritatea cazurilor… Dar adevàrat in cateva situaţii.
D-apai cum sa nu te-apuce frustrarea si sa-ti bagi lemnu-n el de blog…
Întotdeauna am avut o problemă cu femeile delicate. Ştiţi acelea care se înroşesc când aud vreo prostie, care se gândesc doar la roz şi fluturaşi (sau la plumburiu şi cenuşiu, fiind depresive din născare), femeile care au vocea şi gesturile suave. Probabil la baza acestei repulsii pe care o simt stă o uşoară tentă de invidie, eu putându-mă descrie precum elefantul în magazinul de porţelanuri, dar nu ştiu de ce femeile astea mă fac să mi se ridice pielea pe spate şi să scrâşnesc din dinţi.
Pe de altă parte trebuie să recunosc că majoritatea acestor femei s-au dovedit a fi superficiale, tendenţioase şi unele rele din principiu.
Pot spune că am întâlnit asemenea exemplare în toate cercurile în care am avut ocazia să mă învârt, femei care erau atât de delicate încât aveau nevoie de un bărbat pentru absolut orice, şi pentru băgat cheia în broască “Iubitule deschizi tu broască asta, fiindcă e atât de greu de învârtit cheia!”
Probabil şi această dependenţa mă înfioară, această dependenţa completă sau cel puţin aşa cred bărbaţii fiindcă de multe ori se dovedeşte a fi o altă metodă a acestor femei de a-i lega pe bărbaţii de lângă ele.
Singurul lucru de care sunt sigură atunci când mă lovesc de o asemenea femeie e că trebuie să mă feresc că matrix de gloanţe fiindcă sigur mă va lovi ceva…
Ce mă miră e că am ajuns să simt asta şi când intru pe anumite bloguri. Femei delicate care au temele pe fond negru, care vorbesc de dragostea sau ura lor pentru anumite lucruri pe care probabil nici nu le înţeleg… Care povestesc de fluturaşi şi îngeraşi, care scriu poezii în rimă albă, care se panichează când văd puţin sânge şi plâng după un cavaler în armură albă care să vină să le salveze din mică lor lume, care nu este îndeajuns de pură pentru ele.
Care, care, care, care!
Dar cel mai frustrant este când vine o lady din-asta şi încearcă să-mi impună stilul ei, sau şi mai rău, încearcă să mă facă mai puţin femeie.
Pentru că feminitatea nu se traduce doar prin delicateţe, ci şi prin inteligenţă, demnitate şi multe atribute pe care o femeie adevărată le cumulează şi pe care majoritatea acestor “delicate” nici măcar nu le cunosc.