4 luni, 2 săptămâni şi 2 zile
Frumos era să scriu articolul acesta peste o săptămână, să dea bine la cifră, dar dacă mie mi-a venit pofta să scriu fix acum, cine se poate pune de-a curmezişul?
Aşadar avem de a face cu 4 luni, 2 săptămâni şi 2 zile de când nu mai fumez. Spre deosebire de alţi prieteni bloggeri care au scris la câteva zile după ultima ţigară, eu am preferat să aştept cel puţin 3 luni ca să scriu. Corect era să aştept şase luni, să fie cifră rotundă, dar hai să scriu acum.
Motivul pentru care am aşteptat este unul simplu: deşi ştiam că nu voi mai fuma, mi se părea aiurea să scriu pe blog la câteva zile după ce mi-am încheiat relaţia cu ţigara: “gata, tovarăşi eu sunt nefumătoare!” şi în cazul în care recidivam să mai treacă 2 săptămâni şi să revin cu “ăăăă, tovarăşi, rectificăm, sunt fumătoare!” Mi s-ar fi părut jenant, aşa încât am decis să nu mă grăbesc ca fata mare la măritiş şi să urlu pe blog că nu mai fumez. Başca, sunt destul de multe articole pe blogul meu care ridică în slăvi fumatul.
Pe data de 18 februarie, după o discuţie lungă cu un amic care a renunţat la fumat, m-am decis să termin relaţia mea cu ţigările. Discuţia a inclus şi întrebarea clasică “Dar cu ţigara de după cum rămâne?” (pentru că eu am învăţat că în viaţă sunt 3 lucruri bune: băutura înainte şi ţigara după), iar răspunsul primit a fost unul care mi-a dat încredere în decizia mea.
M-am trezit la o oră normală, gen 11.00 (mai vorbesc şi eu cu gen, deci pot să-l folosesc şi în scris, gen), m-am dus să-mi iau un pachet de ţigări, am luat cartea lui Allen Carr în braţe şi am început să o citesc. Ideea era să mă las de fumat până seara şi mă recompensam cu o ieşire în oraş. La aproximativ opt seara am terminat de citit cartea, la 9 şi jumătate eram deja nefumătoare într-un taxi spre Unirii.
Nu zic că nu am mai călcat strâmb, am mai tras câte un fum, dar mai mult de prosteală decât de nevoie. Nevoia nu mai există.
Nu voi începe nici să o iau prin bălării cu evanghelia de după fumat, în care să povestesc minunile lipsei de tutun din viaţa mea. E bine. Nu mai am gustul ăla de căcat în gură (ştiu că sună naşpa, dar ăsta e adevărul), morning breath aproape acceptabil (acceptabil ar fi dacă ar mirosi a mentă by default, dar chiar şi aşa parcă nu mai am jene când sunt lângă amant), nu mai am limba pârlită tot timpul şi durata de viaţă în portofelul meu a unei bacnote de 10 lei a ajuns să mă mire şi pe mine.
Singura neplăcere pentru că trebuia să existe şi o neplăcere, e faptul că m-am îngrăşat. Dar cum am învăţat deja, nu le putem avea pe toate (mai era o vorbă cu … sufletul în rai…)
Nu sunt singură în clubul acesta, îi mai avem şi pe: Adrian Ciubotaru, Alexandru Negrea, Raluxa sau Valentin şi presupun că mai sunt destui care au renunţat la obiceiul acesta.
