Ce ţi-e şi cu românul şi damblalele lui… De când ne naştem şi până murim cineva trebuie să aibă nişte aşteptări de la noi. Când ne naştem trebuie să fim cuminţi, să nu plângem, să învăţăm să mergem mai repede decât umflatul ăla al lui Flori de la 5, să facem la oliţă şi să discutăm subiecte complexe precum evoluţia arpagicului pe piaţa mondială.
Dup-aia vine şcoala, unde trebuie să avem coroniţă, să nu ne batem cu copii şi să ţinem de virginitate cu dinţii.
Şi urmează facultatea şi după aceea bum! direct postul de manager la o multinaţională. Doar aşa familia ta va fi mulţumită că puiul său a ajuns cineva. Nu contează că munceşti 20 de ore pe zi şi nu ştii cum arată sufrageria noului tău apartament cumpărat cu un împrumut la care vei plăti de-acum într-o mie de ani.
Iar dacă printr-o întâmplare nefericită nu ai prins postul de manager, chestie care oricum nu e vina ta, ci a conjuncturii lunii cu planul stelar (dacă n-are sens ce-am scris aici, nu vă speriaţi, este normal) nici nu acceptăm posibilitatea de a avea o slujbă mai jos de assistant manager, adică un fel de secretară, dar în engleză.
Dar dacă după lungi căutări singurul job pe care îl găseşti este la o covrigărie? Cumva îţi pierzi din sex-appeal? Nu mai eşti la fel de amuzant şi sclipitor? Cumva toate cunoştiinţele tale şi toate cărţile citite sunt anulate, aşa dintr-o mişcare?
Aud cumva un “nu” şoptit? Atunci de ce dracu’ trebuie să-ti fie ruşine cu ceea ce faci? Este un capitol al vieţii tale, o poveste pe care o poţi spune nepoţilor la bătrâneţe, o experienţă în care ai învăţat cum se face gaura covrigului.
Până la urmă nu-i ruşinos să munceşti!

Articol scris si trimis de @Testament

Motociclistul este asociat de cele mai multe ori cu baiatul rau din filme, care este rebel, nu are prea multe probleme in viata, este dispus sa joace totul pe o singura carte si sa isi transforme fiecare ora din viata intr-o aventura in care conceptul de adrenalina devine absolut.
Daca un motociclist este imbracat in piele devine si mai periculos pentru privitori, majoritatea emitand aceasta judecata de valoare fara sa isi puna neuronul la munca macar 30 de secunde pentru a incerca sa inteleaga mai bine de ce se imbraca un motociclist in piele. E vorba evident de o imagine deformata creata de dresajul mediatic.
Niciodata nu o sa-i vedeti pe patriarh mergand pe motocicleta. Asta nu pentru ca poate nu si-ar dori, ci din cauza faptului ca aceasta imagine ar strica unui brand pozitiv.
In mod clar o masina ofera avantaje evidente fata de o motocicleta. In traficul din Romania , motociclismul pare un sport extrem. Soferii au tendinta sa te ignore, considerand ca motocicleta este un fel de bicicleta mai mare, iar unii, deloc de neglijat, nu suporta motociclistii, drumurile sunt pline de gropi, de pete de ulei, politistii te remarca si se straduiesc sa gaseasca un motiv pentru care sa te opreasca.
Daca la toate acestea mai adaugam faptul ca un accident pe motocicleta duce in cele mai multe cazuri la un final tragic, atunci este clar pentru toata lumea ca trebuie sa fii nebun ca sa achizitionezi o motocicleta. Ca sa aiba o minima protectie in caz de accident, un motociclist trebuie sa investeasca cel putin 2000 euro pentru un echipament cu protectii, cizme, casca ,manusi si celebrul costum de piele care este de altfel cel mai recomandat datorita protectiei oferite. Adica o suma deloc neglijabila.
Insa, pe de alta parte un posesor de motociclete se va deplasa mult mai usor prin traficul aglomerat, va gasi mult mai simplu un loc de parcare, va plati mult mai putin pentru consumul de benzina. Daca la toate acestea adaugam faptul ca in multe din tarile europene se circula foarte mult pe motociclete si scutere precum si incredibila stare de bine pe care o da condusul unui asemenea vehicul, in mod clar vom trage concluzia ca motociclismul este un sport extrem care incepe sa fie necesar.
De cate ori ati auzit un zgomot de motor si ati intors capul? Exact! Si astfel se concretizeaza si intrebarea: “Ce vrea sa spuna el prin asta?” sau “De ce a trebuit sa ma depaseasca ruland atat de aproape de portiera mea? Ce poti simti cand mergi pe o roata pe mijocul bulevardului inconjurat de pericole? chiar nu ii este frica de moarte?
Deja destule intrebari pentru o scurta ancheta in care vrem sa aflam ce sta la baza unor astel de comportamente.
Probabil prima impresie este ca ravneste centrul atentiei si se foloseste astfel de motocicleta pentru a se face remarcat, ceea ce este posibil.
Mergand mai departe am auzit pareri ale veteranilor motociclisti spunand ca motociclismul in Romania in ultimii ani s-a schimbat foarte mult aparand astfel “pseudomotociclistii”.
Si totusi motociclismul ramane o pasiune. Spun cu certitudine asta pentru ca nu am intalnit “motorist” sa nu afirme acest lucru, sa nu recunoasca ca e “bolnav” de cand s-a suit prima data pe o motocicleta cand sangele lui a fost contaminat si nu se simte implinit decat simtind viteza si curentul de aer in plin, libertate pe care ti-o confera doar acest sport… Probabil asa se explica si nostalgia celor care trecand bine de prima tinerete nu se pot resemna, si recunosc cu totii ca cea mai puternica senzatie o au doar pe 2 roti intr.o gasca de 8….30 rideri. Dar atunci ce se intampla cu singuraticii?
Deja multe idei care se bat cap in cap. La o analizare si mai amanuntita observam actiuni ale acestora car pot fi catalogate fite dar si materializarea pasiunii lor pentru acest sport.
Si totusi, care este realitatea?
Putem afirma ca o parte a “fitelor de motor” sunt exacerbarea pasiunii unor tineri motociclisti care simt nevoia de mai multa adrenalina.De fapt se pare ca asta e prima tinta a tuturor motociclistilor: goana dupa adrenalina! Si de aici moduri diferite de procurare raportate la individ.
O prima clasificare o putem raporta chiar la motocicleta folosita. Astfel intalnim impatimiti de chopper, superbike, motocross sau touring.Realizand astfel ca acesti oameni sunt motociclisti cu totii dar au pareri impartite privind motociclismul si conduita moto.
O alta clasificare care ne ajuta si mai mult sa elucidam misterul justificarii faptelor excentrice ale motociclistilor o putem realiza impartindu-i in categoria veteranilor si a celor care au stat mult pe langa ei si au inteles intradevar ce inseamna asta si o alta categorie in care se incadreaza bobocii, cei care inca nu au inteles in intregime ce inseamna un motociclist, care sunt riscurile la care se supun si cand sunt permise exravagantele. Mai putem nota inca o tendinta tragica in randul nostru si anume datorita preturilor ultimelor modele destul de mari, observam tendinta de crestere a numarului de motociclisti “facuti peste noapte” sau cu alte cuvinte a celor rasfatati ce se pomenesc cu ultimul model de motocicleta pe mana si nestiind ce sa faca cu el, incearca sa impresioneze prin orice mijloace. Din pacate aste acte sfarsesc de multe ori dramatic, intrand in atentia participantilor la trafic, de unde si ideea eronata despre toti motociclistii.
Astfel putem concluziona prin faptul ca sportul cu motocicleta este intradevar palpitant si iti rezerva multa adrenalina, deci involuntar de multe ori simti nevoia de mai mult. De aici mai departe ramane doar mentalitatea conducatorului pur individuala.
A fi motociclist inseamna a fi in primul rand OM, iar a fi un om BUN inseamna printre altele a intelege. Dar pentru toate acestea iti trebuie si cultura nu doar inteligenta. Iar anii si experienta in ale mersului pe doua roti sunt egale cu zero daca la batranete povesti aiurea cele traite. Pe scurt, pentru amandoua iti trebuie si cultura, nu doar muschi. Atunci cand ai cultura, sunt mai mari sanse sa ai si intelepciunea de a fi un motociclist bun in caz contrar, implicit sansele de a fi un motociclist bun scad.
Asa ca suntem totii la fel dar totusi diferiti.

Astăzi am chef să scriu un articol lung şi plictisitor despre relaţii şi oameni. Ideea acestui post a plecat de la conversaţiile mele din ultima vreme cu ceva personaje ce-mi sunt prieteni şi care trec prin nişte întâmplări dubioase. Prin urmare mi-am dat seama că ar fi un moment potrivit să-mi pun ordine în gânduri şi să verbalizez ceva ce simt de multă vreme.

Se ştie că bărbaţii înşeală, e în firea lor să o facă, proces înscris în codul lor genetic undeva între x şi y. Bineînţeles există şi muieri ce înşeală, căci doar ne-am emancipat şi avem drepturi şi obligaţii egale!
Deci ne-am lămurit cu o cestiune ce trebea lămurită pentru a intra în miezul subiectului care urmează imediat.

Înşeală, înşeală, dar are vreun rost să îl/o vrei dacă înşeală? Şi aici nu mă refer la fraierul care stă acasă liniştit că are femeie serioasă lângă el şi ea se vede cu colegul de serviciu prin camera xeroxului. Acum eu discut despre cel (sau cea) cu care se înşeală.
Ok, te-ai îndrăgostit nevoie mare (se întâmplă! hormonii îşi bat joc de tine, te înţeleg – been there, done that) şi el (sau ea) are o remorcă oficială, cu care iese în oraş şi la teatru, cu care îşi petrece vacanţele şi alte prostii dintr-astea pe care le fac cuplurile şi pe care le vrei şi tu din cauza mai sus menţionaţilor hormoni (şi poate sunt de vină şi constrângerile sociale, încă nu m-am decis!)

Ei bine, ai doua variante: prima sa o gândeşti logic şi la rece şi să spui pas, sau a doua variantă în care te lupţi, îl/o câştigi şi dup-aia să vezi veselie!

Să luam frumos prima variantă în calcul: faptele îţi dovedesc că e genul care înşeală. Dacă vrei o relaţie bazată pe încredere şi noţiuni d-astea perimate, o să ai o problemă pentru că ştii că e genul care se flutură şi ideea de încredere dispare din momentul în care… Ei bine, dispare! Atunci, omul fiind animal raţional zice “fuck it!” se tratează cu ce crede el/ea de cuvinţă că trebuie şi ţipă în mijlocul metroului “neeeeeeeeext!”. Trebuie să menţionez că aceasta e varianta mea favorită, am ales-o de câteva ori în viaţă, prin urmare sunt ataşată emoţional de ea.

Şi mai avem şi varianta a doua, în care se începe lupta şi se câştigă sau se pierde în funcţie de diferiţii parametri. În situaţia în care lupta este câştigată începe lipsa de încredere menţionată mai sus şi mai ales există posibilitatea ca să fii dat la o parte pentru o blondă mai blondă sau un brunet mai tuciuriu.

Şi acum ajungem la cea mai mare durere! Pentru că una e să iubeşti şi să se termine povestea, dar alta e să iubeşti şi să te părăsească pentru altcineva. Aici nu mai e doar dragoste, e orgoliu rănit. Şi ăla doare şi mai tare.

Aşa încât dacă cumva te lasă, deşi ştiai toate aceste detalii, să nu treci pe la mine cautând un umăr pe care să îl umpli de lacrimi. Nu te voi putea ajuta. Voi avea pentru tine doar o palmă după ceafă, un rânjet mare pe bot şi un “ţi-am zis io” scuipat printre dinţi.

Întotdeauna m-am considerat o persoana tare, dar în ultima vreme se pare ca sunt o mică gelatină taman scoasă din formă şi lăsată să se zgâlţâie in vânt.
De ce spun asta? Păi de când mă ştiu am fost bună la mascat ceea ce simt, sau cel puţin aşa credeam eu – deşi mi s-a spus de câteva ori că se citeşte pe faţa mea orice sentiment.
Dar nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre faptul că încep să cred că ţinând în mine o sumedenie de nemulţumiri şi angoase am ajuns în situaţia în care absolut orice mi se petrece la nivel emoţional se reflectă la nivel fizic prin greţuri, stări de vomă şi o stare egală cu catatonia. Bine, nu sunt catatonică, fapt clar dovedit de articolul acesta! Dar senzaţia generala e de un mare “fuck it” dureros. Adică aş vrea să o “fuck it”, dar mă doare rău de tot în timp ce o.
Şi când vorbesc de emoţional nu săriţi ca fetele mari la măritiş, că n-are nicio treabă cu sentimentalul. Are o treabă cu aproape tot ce-mi trece prin minte acum şi zic eu că se numeşte emoţional, fiindcă n-are a face cu raţionalul ce urlă, cum ziceam mai sus “FUCK IT”, dar vine din urmă gâfâind emoţionalul care se smiorcăie ca un copil căruia i s-a ciordit bomboana “daaaaaaar doaaaaaaaaareeeeeeeee” fix când raţionalul şi-o vede pe-a lui.
Şi sunt o sumedenie de lucruri care-mi provoacă angoase, mulţumim frumos! că d-aia suntem în era stressului şi când oi îmbătrâni eu, mulţămim frumos, intenţionez să-mi iau o potaie mare, probabil Bloodhound să stăm să bălim în cor pe o prispă, pe la ţară.

Niciodata nu i-am crezut pe cei care spuneau că nu ne schimbăm. De fapt ne schimbăm, chiar foarte mult şi de la o zi la alta suntem altcineva.
Cum am ajuns la această concluzie? Mă uitam pe articolele de la începuturile acestui blog. De fapt mie îmi place să văd primele articole ale multor bloguri pe care le citesc, ba chiar există un blog prin această blogosferă pe care aş putea spune liniştită că l-am citit cap-coadă, pentru că am vrut să urmăresc traseul acelui blog.
Dar să mă întorc la oile mele, începuturile acestui blog, când îl foloseam ca loc de defulat, când taxam orice mă deranja, când abia aşteptam să ajung la laptopul meu pentru a-mi descărca energiile negative într-un loc. Acum am ajuns să folosesc acest blog altfel, nici eu nu ştiu cum, dar parcă nu mai simt nevoia să defulez pe aici. Poate că nici nu mai am atât de multe subiecte care să mă deranjeze. Poate că am ajuns în momentul în care sunt împăcată cu mine şi cu lumea din jur. Sau poate nu-mi mai pasă.
Doar că citind acele articole, abia mă recunosc. Şi mai spun unii că nu ne schimbăm…