Vineri am ajuns la Street Delivery dintr-o nebunie, am vazut pe twitter cum discutau BlegooPR şi Adrian Ciubotaru că merg şi am zis “Hopa, o ocazie să o văd pe RR“. Nu am văzut-o pe RR, ea plecase deja, dar în schimb m-am întâlnit cu o grămadă de oameni. Au fost atât de mulţi că nici nu-mi mai amintesc. GeoAtreides, Adrian Ciubotaru, Gogu Kaizer, Gabriel Macovei, Bobby Voicu, Claudia Sofron (cu “s” nu “ş”!) şi mulţi alţii pe care i-am uitat şi cărora le cer scuze.
Atât de mult mi-a plăcut încât am ajuns acolo şi sâmbătă şi duminică. Sâmbătă au venit şi Simona Stănescu şi Hoinaru, Jinxa şi am întâlnit-o fugitiv şi pe iyli.

Sâmbăta GeoAtreides m-a urcat pe bicicletă şi a încercat să mă înveţe să biciclesc, însă nu am biciclit mult că mi-era frică să nu mă fac de râs în faţa întregii blogosfere. Pentru că după cum aţi văzut am enumerat destui.

M-a impresionat faptul că atât de mulţi oameni au aderat la o idee caritabilă şi au încercat cum au putut să facă ceva.
Şi s-a făcut. În urma celor 3 zile de Street Delivery s-au strâns 10100 lei, nu înseamnă foarte mult, dar înseamnă nişte banuţi care se duc spre Spitalul Marie Curie. Acolo este nevoie de o sală sterilă post-operatorie a secţiei de oncologie.

Trebuiesc felicitaţi organizatorii şi toţi cei care au pus suflet în această manifestare. A fost un gest frumos şi poate că ar fi putut să stea acasă pe canicula din week-end, să mănânce îngheţată şi să îi doară-n pulă de copii bolnavi de cancer (aşa cum l-am auzit pe un “domn” al cărui nume nu l-am reţinut). Dar ei au ales să se împlice şi să lupte pentru ceva mai mult decât confortul personal.

Am auzit că se va mai întâmpla un SoupNights la sfârşitul lui iulie. Atunci promit că voi ajuta şi eu cum voi putea, cu bannere cu ce o fi nevoie!

Din păcate, poze nu am făcut că sunt antitalent fotografic dar puteţi vedea poze aici, aici, aici, aici şi aici.

Astăzi, în timp ce ma plimbam, mi-am dat seama că există două tipuri mari şi late de părinţi.

Mi-am dat seama că atunci când voi avea şi eu puradelul din dotare, mi-ar placea să fiu părintele din cel de-al doilea exemplu.

Voi ce fel de părinţi vreţi să fiţi?

Spuneam acum ceva vreme, că am primit spre testare două deodorante Dove. Promiteam atunci că revin cu detalii dupa ce mai “testez” produsul.
După trei săptămâni, zic eu că a trecut destul timp de folosire regulată pentru a-mi putea face o părere despre Dove Hair Minimising.
Pentru mine, epilatul cu ceară a fost întotdeauna o experienţa neplacută, dar complexul Pro-Epil face firul de păr să arate mai fin, mai subţire şi mai uşor de înlăturat, sau cel puţin aşa spunea prezentarea deodorantelor. In situaţia mea, Pro-Epil chiar a avut efect. Mai ales la întâlnirea cu ceara de epilat mi-am dat seama că deodorantul şi-a îndeplinit scopul. În plus nu m-a usturat pielea la folosirea deodorantului după epilat, atunci când pielea este mai sensibilă, iar pătrimea aceea de crema hidratantă a avut şi ea un efect calmant, zic eu.
Pâna la urmă, se doreşte a fi un antiperspirant şi din punctul acesta de vedere, îşi face foarte bine treaba. Spuneam in primul articol, că un deodorant mi se pare eficient dacă efectul antiperspirant durează cel puţin 12 ore, am avut ocazia să aflu că rezistă chiar şi 16 ore.
Însă nimic nu este perfect, iar legea aceasta se aplică şi deodorantelor Dove Hair Minimising. Vă daţi seama că am fost dezamăgită când am remarcat că m-am inşelat, deodorantul lasă urme, nu atât de evidente ca alte deodorante şi îi pot ierta această scăpare, însă ar fi fost frumos sa nu lase deloc, mai ales ca acum vine vara şi vom incepe sa purtăm bluziţe fără mânecuţe…
Una peste alta, deodorantele sunt bune, şi-au câştigat o clientă.
Înainte de a da click pe butonul “Publish”, trebuie să vă invit pe toate la conferinţa de pe Facebook, ce va avea loc pe 23 aprilie, adică poimâine! Ne întâlnim pe pagina Dove Hair Minimising între orele 10 – 16, unde le veţi cunoaşte şi pe celelalte bloggerite – ambasadoare care au testat şi scris despre Dove Hair Minimising (Pyuric, DaDaMoDa, Lamâie, Sonia, Roxana Radu, Anurim, Miruna, Tomata, Alinutze, Denisuca si Nevasta), iar reprezentantele Dove vor vorbi şi vor răspunde întrebărilor despre produs.
Eu zic c-ar trebui să săriţi cu întrebări interesante pentru că avem de a face cu un concurs în care cele mai active participante la conferinţă si cele mai bune întrebări vor fi premiate cu produse Dove Hair Minimising. Eu deja mi-am pregătit lista, dar nu ştiu daca pot participa, va trebui să mă interesez…

Nu stiu de ce au oamenii impresia ca oricine poate scrie… Sunt cititorii pe de o parte si scriitorii pe de alta parte. Nu poti cere unui cititor sa se transforme in scriitor, doar pentru ca citeste o carte pe zi, saptamana, luna, an! Pe de alta parte, situatia este diferita pentru un scriitor – sau cel putin, asa cred eu – el trebuie sa citeasca, sa se informeze, sa stie ce vrea cititorul, la ce aspira, sa isi faca o parere despre cotidian, pentru a ne putea rapi pentru cateva minute sau ore pe zi.
Scriitorul si cititorul fac parte din tabere adverse, insa, atat scriitorul, cat si cititorul sunt conditionati unul de celalalt. Existenta primului depinde de cel de-al doilea. Scriitorul este cel folosit in aceasta relatie, scriitorul fara cititor ar trebui sa se faca copywriter sau functionar bancar. Trebuie sa fie cult, doct, dar si pervers sau smecher. Este complet la mana cititorului, daca stie sa se apropie de el, daca opera sa il captiveaza, il face sa simta, atunci l-a castigat. Insa, daca nu s-a apropiat de cititor, l-a pierdut iremediabil. Am putea spune ca relatia cititor-scriitor este asemenea relatiei iubit-iubita, insa este o relatie in care scriitorul ofera tot, iar cititorul primeste, fara a da nimic altceva in schimb decat poate un zambet, o incruntatura si o vorba buna.
A scrie este un act de curaj, sa iti deschizi sufletul, sa iti pui pe masa sentimentele, ideile, fantasmele, toate acestea iti cer curaj. Sa stii ca succesul tau depinde de un critic, care sambata in editorial te poate ridica in slavi sau te poate ingropa si totusi sa continui… Asta inseamna curaj! Este la fel ca la prima intalnire, cand stii ca orice gest pe care il faci poate sa influenteze complet tot ceea ce va urma. Va veti casatori si veti trai pana la adanci batranete? Sau nici macar nu isi va aminti numele tau?
Scrisul este si o forma de exhibitionism, intelectual, in care iti etalezi gandurile astfel incat sunt citite de oricine. Si apoi judecate, disecate, rastalmacite, li se gasesc alte sensuri decat cel pe care il doreai tu… Pentru ca scrii despre un pedofil si chinul sau, se vor gasi cativa inchistati, care vor spune esti pervers, iar daca descrii psihopatul asa cum il vezi tu, esti la randul tau unul.
Pentru cititor, totul este simplu; te asezi in fotoliul vechi, care deja a prins forma corpului tau, esti imbracat in trainingul ponosit, pe care ti l-a luat mama acum 5 ani, pe masuta de langa e paharul cu vin rosu, sec si scrumiera, pe fundal o muzica lejera, relaxanta. Deschizi cartea si gata! Esti transportat in alta lume. Esti pe rand: iubit, iubita, narator, esti personajul malefic care zambeste din coltul gurii sau eroul care salveaza printesa. Nimic mai usor! Nu trebuie sa te gandesti cate nopti a pierdut omul acela ca sa scrie ceea ce tu citesti stramband din nas. Nici cate variante a scris pana cand s-a hotarat sa arate si altcuiva ceea ce a gandit, cat de infrigurat a asteptat sa vada primul roman aparand de la tipografie. Toate acestea sunt necunoscute cititorului, care se gandeste doar ca acum lui ii place sau nu. Povestea din spate nu este cunoscuta si poate nici nu va fi niciodata, pentru ca eu, ca cititor, nu vreau sa stiu cum i-a venit ideea, nici cum s-a chinuit sa dezvolte intriga, cat de mult a trebuit sa se documenteze ca sa imi pomeneasca de Teoria lui Planck. Nimic din toate acestea nu ma intereseaza! Eu vreau sa citesc, sa ma incante ceea ce citesc, sa simt fiorii placerii, dar si pe cei ai spaimei, alaturi de personajul meu favorit… Stiu ca sunt mintita, dar vreau sa fiu mintita atat de frumos, incat sa nu mai conteze.

Ai simtit vreodata nevoia sa bati pe cineva? Eu in ultima vreme am inceput sa fantazez cum cateva persoane sunt batute. As pune racketii pe urmele lor si le-as cere sa-i bata bine, nu sa-i omoare, ci doar sa le bage o frica de moarte fix in miezul oaselor.

Poate nici nu as vrea o bataie crunta, ci doar sa fie atat de inspaimantati incat sa le fie frica sa mai iasa din casa. Si mai ales, as vrea sa se intrebe “de ce?”. Pentru ca bineinteles, racketii mei le vor spune doar atat: “Stii tu di shie!”

Si n-ar mai dormi noaptea intrebandu-se “de ce?”. Nu ar mai dormi pentru ca si-ar aminti toate lucrurile urate pe care le-au facut de-a lungul vietii lor. Toate magariile, nesimtirile, tot.
Fiecare pas gresit pe care l-au facut va fi cantarit si pus pe lista “poate asta”.
Daca cumva vreunul dintre racketii mei mai si sopteste un “suntim cu ochii pi tini”, atunci clar persoana aia nu mai calca gresit.

Mda, cat de “simplu” se pot rezolva problemele cu bata, daca ne lasam condusi de impulsuri si nu de ratiune… As fi eu mai mult decat omuletul din poza?