Am o problemă de rezolvat pentru voi şi sunt curioasă ce rezultat vă dă.
Să facem un exerciţiu de imaginaţie, un reductio ad absurdum pentru că ştim cu toţii că românii nu se îmbolnăvesc, iar cei care se îmbolnăvesc au parte de nişte tratamente de spa la 5 stele în spitalele româneşti – masaje, împachetări şi tot tacâmul pe spatele dragului şi mult iubitului stat, că doar d-aia dăm o căruţă de bani la impozite şi taxe.
Buuun. Să ne imaginăm că ajungeţi voi, sau cineva drag vouă la spital – ştiu că e greu să ne gândim la o asemenea situaţie, în lumea noastră utopică, dar făceţi-mi hatârul. Oricum spitalele româneşti sunt dotate cu aparatură direct de la NASA, nu trebuie să vă fie frică, doar sunteţi pe mâinile celor mai buni specialişti din lume.
Ok, vedeţi imaginea, da? E rozalie ca un fund de bebeluş, nu-i aşa? Mă bucur.
Acum imaginaţi-vă că voi, sau persoana dragă, treceţi printr-o operaţie care vă ia o bucată de carne cu celule canceroase (ştiu că s-a găsit leacul pentru cancer şi SIDA, dar staţi cu mine!) şi pentru că s-a luat o bucată considerabilă de ţesut s-a luat şi o bucată considerabilă de piele, care acoperea ţesutul, prin urmare s-a pus o grefă de piele. Aşaaaa, eh şi în spital pe lângă împachetări şi mani-pedi, mai sunteţi potcoviţi şi cu un bacil, rezistent la mai multe tipuri de antibiotice (ştiu, întind pelteaua, doar s-a descoperit până şi tratamentul pentru răceală!).
Încă o serie de date utile – spitalul nu are tratamentul pe care trebui să-l faceţi, pentru că spitalul nu are nici măcar mănuşi să le dea asistentelor, ca să vă schimbe pansamentul pe operaţie. Iar medicul de familie nu vă poate elibera reţetă compensată atâta timp cât sunteţi internat pentru că sunteţi internat şi legea zice că atât timp cât eşti internat, spitalul îţi dă tot ce ai nevoie. Iar tratamentul nu costă #decât 100 de lei zilnic.
Voi ce aţi face?
a. te cerţi cu spitalul să îţi dea medicamentul?
b. te duci la farmacie şi cumperi medicamentul, pentru că tocmai a dat pe rod pomul€ţul ăla din sufragerie pe care îl uzi în fiecare seară cu lacrimi de zâne?
Later edit: începând de pe 21.07 s-a dublat doza, s-a dublat suma 200 lei / zi.
Tot am văzut pe diferite bloguri cele două variante ale imnului turistic al României. Amândoua de prost gust. De fapt başcălia e băşcălie, poate fi de prost gust că tot râdem, dar originalul mogacian este jenant, penibil şi mă ruşinează peste limite.
Mai întai a apărut varianta aşa zisă funny a celor de la HappyFish, care s-au prezentat până acum ca o televiziune online inteligentă, cu videoclipul ăsta mi-au dovedit cam cât de inteligenţi sunt. Mersi frumos, avem o ţară “de căcat”, dar hai să facem ceva cu ea, s-o scuturăm de praf, nu să ne hlizim ca dobitocii şi să miştocărim aiurea.
După aceea a apărut şi un video despre care am crezut iniţial că este o altă başcălie proastă. Se pare că mă înşelam amarnic. Acela este adevăratul imn turistic românesc. Minunat! Ar fi fost de o mie de ori mai potrivită Ciocârlia sau orice altceva, până şî o manea cântată de Hadi Minune mi s-ar fi părut mai la locul ei decât lălăiala aceea din care nu se înţelege nimic pentru că corul are tot atât de multă dicţie în limba engleză cât are Hadi Minune (deşi el are ureche muzicală berechet). Mă întreb câţi bani i-or fi intrat Dlui Moga în cont pentru această piesă minunată, care se numeşte “imnul turistic românesc”.
Am urmărit şi eu cu interes acţiunile dnei ministru şi la fel ca restul oamenilor ce lucrează in turism, mi-am dat seama că avem de a face cu o mană de praf aruncată in ochii electoratului. Elenita dă impresia că se agită, face ceva. De fapt, aruncă banii statului pe prostii, prostii costisitoare.
Şi nu, doamna ministru, nu consider turismul ecumenic fiind viitorul turismului românesc. Ştiu că vă gândeaţi să vă puneţi bine cu preafericitul şi toată şleahta lui de profitori doar pentru voturile babelor ce fac sute de mătănii, însă banii noştri ar trebui să fie investiţi în alte proiecte, mai importante pentru turism.
(Cu cât ascult originalul mai mult cu atât mi se pare mai lipsit de acorduri, parcă ar fi nişte bocete pe marginea unei gropi, geniul mogacian este în plină vervă!)
Duminica seara am fost cu amantul la lansarea celui mai recent album al lui Bitza. Toate bune si frumoase, ne-am intalnit cu Pyuric si am plecat inspre Gossip sa prestam prezenta la concert. Toti imbracati relativ normal, ca pentru un concert aglomerat.
Ei bine, duminica seara mi-am dat seama ca exista o anume tipologie de femei: pitzi de toaleta.
Cum am ajuns la aceasta concluzie? Relativ simplu, eu am mai fost in Gossip cu ocazia concertului pentru Erika si am frecventat toaleta si atunci ca si duminica. Asta e, fiecare are propria sa cruce de purtat, eu am o vezica slaba.
Ei bine, v-am prezentat datele problemei, intram in subect. De fiecare data cand am mers la toaleta – credeti-ma ca am fost de multe ori la toaleta! – trebuia sa vad niste gagicute pe acolo, glossate la maxim si fara nicio apasare.
Cum intra cineva pe teritoriul lor, cum fac masuratorile, dintr-o privire ne sunt vizualizate toate defectele, toate minusurile si clar ele ies castigatoare!
Viata fetelor astora sa rezuma cumva la dat cu lipgloss si stat la toaleta cu scopul de a barfi sau comenta barbatii din club.
Putem numi toaleta cartierul general si deja mi-e jena sa le deranjez din discutiile lor, poate cine stie, ele planuiesc sa cucereasca lumea si eu intru peste ele ca sa ma usurez, voua nu v-ar rupe firul gandurilor?
Poza imprumutata de la Pitzipoanca
Niciodata nu m-am uitat la emisiuni “nerusinate” si cand spun asta ma refer la emisiunile in care apar persoane care isi dezvaluie intreaga viata sordida in fata unei posibile tari intregi. Mi-e rusine de lipsa de rusine a acelor oameni. Mi se pare ca sunt un voyeurist care trage cu ochiul in camara vecinei. Nu-mi place. Ma simt murdara cunoscand toate acele detalii penibile.
Pe de alta parte mi-a fost frica intotdeauna sa ma fac de rusine sentimental sau social (pentru ca din pedeveul meu acestea sunt cele doua planuri majore in care te poti face de rusine.)
Am avut parte de momente in care mi-am dorit ca pamantul sa se crape sub mine si sa ma inghita, dar niciodata ca atunci cand mi s-a intamplat ce am sa povestesc acum.
Se intampla acum vreo sa zicem… 5 ani. Prietena mea cea mai buna il sarbatorea pe proaspatul ei iubit, iubit cu care s-a si maritat intre timp, dar asta e alta poveste.
M-am pus eu la tol festiv si am plecat cu acei prieteni, fiind din principiu a 5-a roata la caruta sau mai usor spus +1.
Ajungem la “Moara Mariei” restaurant cu specific romanesc cu lautari, piei de miei si oale din lut. Sa spunem ca respecta oarecum traditia romaneasca de toparlan rasa pura.
Ne asezam, incepem sa socializam si apare un pularau si cand spun pularau ma refer la barbatii aia care arata bine-bine dar cu circumvolutiunile stau mai prost pe motiv de prea mult timp pierdut la sala.
Vine el, o priveste pe je si incepe cu vrajeala ieftina, eu pe motiv de scarba completa prestez ce stiam eu cel mai bine si am uitat intre timp, adica flit. Baiatul chitit, dar cu ceva alcool la bord o tine pe-a lui. Eu pe-a mea. Ma intorc inspre prietena mea si incepem sa purtam o conversatie captivanta despre vremea care a fost, este si va fi. Adica incercam sa nu-l mai aud.
Acum ca stau si ma gandesc mai bine, poate il auzem pe el si nu ce a urmat.
V-am spus ca erau lautari pe acolo? Parca va comunicasem… Si parca tin minte, pe vremea aia era la moda o manea de mare angajament care suna ceva de genul: “di cine mie mie dor, lalalalala”.
Buuuuun vremea era frumoasa, pasarili cantau si eu conversam in continuare banalitati cu Anna, caci asa o cheama pe amica mea, cand deodata se simte un curent de aer semn ca aparuse cineva in spatele meu, ma intorc si ce vad?
Gramada de lautari ce incepusera sa cante si-o tin pe manea pana ajung la refren, pe care il aud si instantaneu mi se urca tot sangele in cap privandu-mi manute si restul corpului de oxigenare pentru cateva secunde lungi si grele.
Senzatia de rusine magistrala pe care am avut-o in momentul in care am auzit “De cine mi-e mie dor, de Corina simt ca mor” nu cred ca o pot exprima nici dupa 5 ani de la intamplare.
Toti ochii din acel restaurant erau indreptati spre yours trully si scormoneau in rahatul in care fusesem ingropata, caci nici intr-o gramada de cacat nu ma puteam ascunde de rusinea ce am resimtit-o, iar cireasa de pe tort au fost zambetele ironice ale amicilor.
Întotdeauna am avut o problemă cu femeile delicate. Ştiţi acelea care se înroşesc când aud vreo prostie, care se gândesc doar la roz şi fluturaşi (sau la plumburiu şi cenuşiu, fiind depresive din născare), femeile care au vocea şi gesturile suave. Probabil la baza acestei repulsii pe care o simt stă o uşoară tentă de invidie, eu putându-mă descrie precum elefantul în magazinul de porţelanuri, dar nu ştiu de ce femeile astea mă fac să mi se ridice pielea pe spate şi să scrâşnesc din dinţi.
Pe de altă parte trebuie să recunosc că majoritatea acestor femei s-au dovedit a fi superficiale, tendenţioase şi unele rele din principiu.
Pot spune că am întâlnit asemenea exemplare în toate cercurile în care am avut ocazia să mă învârt, femei care erau atât de delicate încât aveau nevoie de un bărbat pentru absolut orice, şi pentru băgat cheia în broască “Iubitule deschizi tu broască asta, fiindcă e atât de greu de învârtit cheia!”
Probabil şi această dependenţa mă înfioară, această dependenţa completă sau cel puţin aşa cred bărbaţii fiindcă de multe ori se dovedeşte a fi o altă metodă a acestor femei de a-i lega pe bărbaţii de lângă ele.
Singurul lucru de care sunt sigură atunci când mă lovesc de o asemenea femeie e că trebuie să mă feresc că matrix de gloanţe fiindcă sigur mă va lovi ceva…
Ce mă miră e că am ajuns să simt asta şi când intru pe anumite bloguri. Femei delicate care au temele pe fond negru, care vorbesc de dragostea sau ura lor pentru anumite lucruri pe care probabil nici nu le înţeleg… Care povestesc de fluturaşi şi îngeraşi, care scriu poezii în rimă albă, care se panichează când văd puţin sânge şi plâng după un cavaler în armură albă care să vină să le salveze din mică lor lume, care nu este îndeajuns de pură pentru ele.
Care, care, care, care!
Dar cel mai frustrant este când vine o lady din-asta şi încearcă să-mi impună stilul ei, sau şi mai rău, încearcă să mă facă mai puţin femeie.
Pentru că feminitatea nu se traduce doar prin delicateţe, ci şi prin inteligenţă, demnitate şi multe atribute pe care o femeie adevărată le cumulează şi pe care majoritatea acestor “delicate” nici măcar nu le cunosc.
Se pare ca am ajuns sa fac din acest blog un loc al defularii tuturor supararilor mele. Prin urmare, astazi vom vorbi despre o alta imagine ce imi zgarie retinele.
Astazi vom vorbi despre crucile infipte prin diferite locuri unde au decedat voit sau involutar diverse personaje…
Nu mi-o luati in nume de rau, imi dau seama ca familiile acelea sunt indurerate, insa mi se pare de un prost gust desavarsit sa infigi o cruce asa, oriunde, doar pentru ca acolo ti-a murit copilul/mama/tatal… Sunt constienta ca acestea sunt practici venite din traditiile stramosesti, insa ultima oara cand am verificat, eram in anul 2008!
Cum se face ca vad eu in statia de autobuz, spre exemplu, o cruce infipta langa un copac? Dar mai ales, cine le-a permis acestora sa infiga acea cruce acolo?
Vedeti si voi in cele doua fotografii, ca acea cruce este ingrijita, cineva vine si ii aprinde o lumanare, probabil o mama indurerata, insa mie imi zgarie retina acea cruce. Ma face sa ma simt intr-un cimit in mijlocul orasului. Oricum pe acel mort nu-l mai intereseaza daca are cruce fix in locul in care si-a dat ultima suflare…
E o forma de exhibitionism a durerii aceasta implantare a unei cruci, dar ca orice forma de exibitionism, ii deranjeaza pe ceilalti.
De tzespe mii de ori mi-am promis ca daca mai aud vreo duma de la vreunu dintre aia cu care am nefericita ocazie da a lucra o pun pe blog sa ne radem cu totii de prostii care este.
De tot atatea tzespe mii de ori am uitat/renuntat/bagat pla.
De data asta insa, am belit ochii atat de mari la meilu pe care l-am primit incat ma vad obligata de situatie sa il public dreacu “pe web”…
Acuma, va rog io mult spuneti-mi sunt eu nebuna sau asta e un egzemplu clar de: “mama du-te la scoala si invata sa nu ajungi ca asta”
Va dau si-un copipeist la mesaj ca poate nu intelegeti din prima:
Buna ziua informatiile de mai sus sunt fictive pentru a-mi ocaziona punerea unei intrebari inainte de inscrierea hotelului: eventualul contract dintre hotel si site presupune o intrevedere sau e simplu si “pe web”.Multumesc
Va dati seama, daca nu ma atentiona ea din marinimia sufletelului ei mare si a duhului ei sarac, eu gloaba proasta fiind ca ea, as fi pus repede mana pe telefon si as fi sunat la 0987654 , pentru a programa cu ea o intalnire, sau poate am fi stabilit s-o lasam asa simplu “pe web”
Bineinteles, nu m-am putut abtine si i-am trimis un mail, la adresa pe care a lasat-o si care in mod surprinzator nu este fictiva!
Suna ceva de genu’:
Stimata Doamna,
Nu e nevoie de intrevedere. Datele pe care vi le-am dat nu sunt fictive.
Yours trully,
Idaho
Semnatura, bla bla bla
Ok, femeia si-a ocazionat punerea unei intrebari, insa cam care credeti ca sunt sansele ca vom lucra cu ei? Eu inclin spre un 0 absolut…
Socialmente vorbind
Susţin
Stringente
Loading ...
