De fiecare dată când sunt într-o pasă proastă am câteva medicamente ale mele, ascunse în sertarul noptierei, medicamente care sigur îmi vor pune din nou zâmbetul pe faţă şi bucuria în suflet. Prima pastilă pe care o iau este o doză zdravănă de muzica lăutarească – nu, acum nu m-am referit la manele, ci la Gică Petrescu, Gabi Luncă sau Romica Puceanu, ba din când în când chiar şi un pic de Fărâmiţă Lambru.
Apoi îmi iau o doză mare de Bucureşti, nu contează cum, o piaţă, un parc, o plimbare în jurul blocului, sau hoinăritul cu câinele. Doar ies din casă şi mă las înconjurată de tot ceea ce înseamnă oraşul nostru îmbâcsit.

Eu sunt născută aici, sunt a doua generaţie de bucureştean get-beget şi am crescut în cartierul Dorobanţi (nu am scris asta ca să mă dau mare şi nici nu provin dintr-o familie de securişti, doar că la 11 luni am aterizat pe strada Roma şi am rămas acolo până la 16 ani), aşadar Bucureştiul meu, până pe la vreo 15 ani a fost reprezentat doar de Dorobanţi, Calea Victoriei, Magheru şi cam tot ce înseamnă acum zona 0 a Capitalei. Apoi, la 15 ani, întorcându-ma dintr-o plimbare prin Franţa, tatal meu mi-a prezentat Bucureştiul gri, prăfuit, plin de betoane şi lipsit de verdeaţă. Atunci îmi amintesc că am plâns, am plâns din nou, după 6 ani. Da, ţin minte de fiecare dată când plâng, pentru ca eu am plâns de-a lungul vieţii mele de maxim 20-25 de ori, desigur nu pun la calcul anii prunciei. Dar – deşi am plâns şi m-a durut să văd oraşul pe care eu îl ştiam drept „Micul Paris” – am îndrăgit şi acest Bucureşti şi am început să vad şi frumosul din el: o jardinieră înflorită la marginea unui balcon gri şi tern, un copil ştirb alergând printre blocuri sau un bătrân cu baston.


Bucureştiul este fratele meu, este cel căruia îi spun păsurile mele, aşezată pe o bancă (dacă vedeţi o tipă brunetă vorbind singură în parc sau în staţia de autobuz, puteţi veni să mă salutaţi, nu sunt nebună), este cel care mă inveseleşte scoţându-mi în cale oameni atât de neobisnuiţi. Pentru că sufletul din corpul de cărămidă şi beton al Bucureştiului sunt oamenii.
Şi atunci cum să nu-mi iubesc o rudă în ale cărui urechi îmi vărs eu tot năduful? Cum aş putea să spun că nu iubesc Bucureştiul? Da, poate îl mai înjur şi poate îl vorbesc de rău la prieteni, dar tot la el mă întorc pentru alinare.
Poate te întrebi ce-mi veni să scriu despre capitala noastră de la marginea Europei? Nimic special, doar am citit articolul lui Maddame scris pentru un concurs, la care se pare că voi participa şi eu, dar nu pentru câştig, ci doar pentru a-i spune Bucureştiului meu „Mulţumesc”

Bucureşti, fratele meu eşti
Etichetat pe:

12 gânduri despre „Bucureşti, fratele meu eşti

  • 29 iulie 2009 la 16:50
    Legătură permanentă

    „Bucureştiul este fratele meu, este cel căruia îi spun păsurile mele, aşezată pe o bancă (dacă vedeţi o tipă brunetă vorbind singură în parc sau în staţia de autobuz, puteţi veni să mă salutaţi, nu sunt nebună), este cel care mă inveseleşte scoţându-mi în cale oameni atât de neobisnuiţi. Pentru că sufletul din corpul de cărămidă şi beton al Bucureştiului sunt oamenii.”
    Mi-a dat o lacrima!

    Răspunde
    • 29 iulie 2009 la 17:02
      Legătură permanentă

      Sunt momente şi momente… Eu când am scris am avut parte de un moment… Dar ştii că nimeni nu te obligă sa citeşti ceea ce nu-ti place!

      Răspunde
  • 2 august 2009 la 05:11
    Legătură permanentă

    si de la mine lacrimi.. fara numar.. ce e domne in aer?? toata lumea scrie de bucuresti.. incep sa ma cred nebuna ca nu suport orasul asta imputit…

    Răspunde
  • 3 august 2009 la 22:02
    Legătură permanentă

    Bucurestiul are partile lui bune si partile lui rele. De aceea intr-un top al oraselor din minunata noastra patrie , il voi aseza pe un meritat loc 3 (asta fiindca nu sunt bucurestean get-beget) .

    Răspunde
  • Pingback: concursurile » zoso's blog

  • 4 august 2009 la 11:25
    Legătură permanentă

    Mie mi-e mila de Bucuresti. Imi amintesc ca am vazut la TV un reportaj despre niste studenti la arhitectura care aveau o organizatie de genul Salvati cladirile istorice si era o tipa care chiar plangea din cauza unei case vechi boieresti care murea. Murea vazand cu ochii si „Bucurestenii” o lasau sa moara cu cruzime. E ingrozitor ce au putu sa faca comunistii cu orasul asta, cu bunele si cu relele pe care le avea in ’45. De-aia imi place cumva sa mai citesc la rezistenta urbana povestile despre poduri, cladiri si strazi de demult…

    Si ca am ramas dator: http://www.youtube.com/watch?v=VhYyvyk0odY

    Răspunde
  • 7 august 2009 la 13:08
    Legătură permanentă

    saptamana viitoare ma mut in bucuresti..mi-e greu sa las sibiul in urma, dar trebuie sa o fac.

    articolul tau m-a facut sa nu imi fie frica de jungla cotidiana a orasului..iti multumesc

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *