jello1Întotdeauna m-am considerat o persoana tare, dar în ultima vreme se pare ca sunt o mică gelatină taman scoasă din formă şi lăsată să se zgâlţâie in vânt.
De ce spun asta? Păi de când mă ştiu am fost bună la mascat ceea ce simt, sau cel puţin aşa credeam eu – deşi mi s-a spus de câteva ori că se citeşte pe faţa mea orice sentiment.
Dar nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre faptul că încep să cred că ţinând în mine o sumedenie de nemulţumiri şi angoase am ajuns în situaţia în care absolut orice mi se petrece la nivel emoţional se reflectă la nivel fizic prin greţuri, stări de vomă şi o stare egală cu catatonia. Bine, nu sunt catatonică, fapt clar dovedit de articolul acesta! Dar senzaţia generala e de un mare „fuck it” dureros. Adică aş vrea să o „fuck it”, dar mă doare rău de tot în timp ce o.
Şi când vorbesc de emoţional nu săriţi ca fetele mari la măritiş, că bloodhoundn-are nicio treabă cu sentimentalul. Are o treabă cu aproape tot ce-mi trece prin minte acum şi zic eu că se numeşte emoţional, fiindcă n-are a face cu raţionalul ce urlă, cum ziceam mai sus „FUCK IT”, dar vine din urmă gâfâind emoţionalul care se smiorcăie ca un copil căruia i s-a ciordit bomboana „daaaaaaar doaaaaaaaaareeeeeeeee” fix când raţionalul şi-o vede pe-a lui.
Şi sunt o sumedenie de lucruri care-mi provoacă angoase, mulţumim frumos! că d-aia suntem în era stressului şi când oi îmbătrâni eu, mulţămim frumos, intenţionez să-mi iau o potaie mare, probabil Bloodhound să stăm să bălim în cor pe o prispă, pe la ţară.

Sensibiloasă pân’ la urmă?
Etichetat pe:    

2 gânduri despre „Sensibiloasă pân’ la urmă?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *