Am simţit că Lecturi Urbane a devenit un loc unde se cade să fii văzut, să ai privirea concentrată pe pagină, cine ştie? poate ieşi bine într-o poză şi te-ai scos cu un avatar tocmai bun de pus pe facebook sau twitter.

Până la ediţia din faţa TNB-ului am refuzat să mai merg, doar pentru că vedeam pe canalele de comunicare cum o idee care mi se păruse fantastică – mergem şi citim în metro, pentru a îndemna oamenii la lectură – ajunsese locul de întâlnire al animalelor urbane (multe dintre ele lipsite de substanţă), îngrămădindu-se şi bătându-se pe umeri fericite de nivelul de trendineală de care sunt capabile – încurajează cititul. Mai mult, mă gândeam că actul de a citi este un act destul de intim, pe care îl ţii pentru tine, nu îl etalezi ca pe o calitate râvnită de alţii.

Am ajuns la ediţia de atunci, din mai, când oamenii deja plecau şi deşi am simţit gustul amar al falsităţii, mi-am promis că voi ajunge la următoarea ediţie. Şi iată-mă astăzi, la pantof cu toc în Grădina Japoneză.

Astăzi mi-am dat seama că preţul pe care Lecturi Urbane trebuie să-l plătească pentru a-şi transmite cât mai bine mesajul este preţul snobismului, al trendinelii, al unor participanţi lipsiţi de substanţă, aflaţi acolo doar pentru că dă bine. Şi nu mă mai deranjează. Cred că voi continua să merg pentru că apreciez munca oamenilor din echipa Lecturi Urbane. I-am văzut cât de agitaţi erau, ce frică le era de ploaie, cum tremurau de nerăbdare. Iar când cei aproape 150 de oameni s-au strâns în Gradina Japoneză, organizatorii noştri s-au liniştit, şi-au deschis cărţile şi au început să citească. Echipa aceasta de oameni care îşi pierd timpul preţios organizând #lecturiurbane, un eveniment care îndeamnă oamenii să citească, merită să mergem acolo şi să lăsăm de-o parte orgoliile şi egourile inflamate.

Preţul este plătit, dar spiritul lecturilor urbane a rămas. Dacă fiecare eveniment îndeamnă cel puţin doi oameni să pună mâna pe o carte şi să o citească mi se pare suficient pentru a merge mai departe.

Lecturile urbane, aşa cum le văd eu
Etichetat pe:

6 gânduri despre „Lecturile urbane, aşa cum le văd eu

  • Pingback: Tweets that mention Lecturile urbane, aşa cum le văd eu | Idaho -- Topsy.com

  • Pingback: Lecturi Urbane Japoneze – Fata fără nume | Oraşul citeşte – Lecturi Urbane

  • 12 iulie 2010 la 16:57
    Legătură permanentă

    Eu m-am apucat de un proiect persoanl : 1000 de carti, pe care le-am citit si urmeaza sa le citesc, despre care scriu pe blog, in ideea de a mai face pe cineva sa puna mana pe o carte !

    Răspunde
  • 12 iulie 2010 la 17:47
    Legătură permanentă

    Adevarul este ca noi romanii avem o mare problema, care se cheama „caprovecinita cronica”. Oricand incerci sa faci ceva, se trezesc altii sa intre la idei. Daca organizezi „lecturi urbane”, sigur te dai mare si esti snob, daca te imbraci cu grija, esti „trendinez”, daca ai o masina mai decenta decat Logan esti „cocalar”.

    In afara de cei cativa care apar acolo pentru a face o „figura frumoasa”, ideea in sine este una buna. Avem o generatie de tineri total ne-educati, care ajung la 18 ani fara sa stie cum se citeste o carte de la inceput la sfarsit. Pentru ca in colectivitatile lor indeletnicirea asta nu mai este ‘cul’.

    Si ajung pe la 25 de ani sa debiteze niste cretinisme, de ti se incurca neuronii.

    Nu spune nimeni ca trebuie sa crapi cu cartile in dinti, dar nici sa ajungi sa ai copii si singura colectie de citit din casa ta sa fie Cosmopolitan sau FHM.

    Asa ca acest eveniment este salutar si ar trebui promovat si organizat cat mai mult. Pentru ca avem nevoie de un semnal de alarma, cu tot cu trendinezi si alti maidanezi :D

    Răspunde
    • 12 iulie 2010 la 20:38
      Legătură permanentă

      Asta ziceam şi eu :) Cu greşelile pe care le-am făcut şi pe care am decis să le las acolo.

      Răspunde
  • Pingback: Omul de lângă mine | Oraşul citeşte – Lecturi Urbane

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *