De prin 2009 am un obicei împreună cu alte trei domnișoare din online – de câteva ori pe an mergem la Terasa Doamnei. Pentru că ne place fasolea bătută, pentru că au șorici și murături d-alea bune, în saramură, tot anul, iar toamna, mustul este fix pe gustul nostru.

Pe lângă toate aceste atribute greu de neglijat, această locantă mai are are un atu de neînvins (pleonasm, multumesc frumos). Italianul care ne cântă. Este un domn a cărui vârstă este greu de ghicit, or fi 50? Să fie 60? Sau poate chiar 70 de trandafiri în buchetul vieții, nu ne putem da seama. De când l-am întâlnit noi – și eu îl știu de prin 2005 cu întreruperi, il signore este la fel. Și are același repertoriu.

Nu știu care este sorgintea sa, dar aș presupune că este una pur dâmbovițeană, și dacă mi se va dovedi că nu am dreptate îmi voi face mea culpa, folosind ciliciul special achiziționat pentru această ocazie.

Eu zic că este român neaoș, poate un pic romanes, ceea ce nu mi se pare o rușine și nici o mândrie, până la urmă obârșia nu contează atâta timp cât îți faci treaba cum trebuie. Și întotdeauna noi am mers special pentru a-l vedea.

Numărul său este în mare la fel, ne povestește într-o combinație de română și italiană că el este născut în Sicilia „lui conoșe il nașu” după care ne trântește două-trei canțonete și dispare de pe scenă lăsând locul unui ansamblu care bagă o horă și ceva bătute de prin Ardeal.

Săptămâna trecută am prestat o asemenea experiență cu ocazia plecării în concediu a uneia dintre domnișoarele cu pricina. Din păcate și spre rușinea mea maximă și de nespălat nici cu apa a o sută de Iordane (sau Iardanuri?), am ajuns cam la o oră și ceva după ce domnițele se așezaseră la ospăț. Deh, treaba e treabă și nu ne putem pune de-a curmezișul, deoarece așa cum spuneam într-un articol de prin mai, dacă-i musai cu plăcere. Il italiano deja performase și șanteoza de asemenea, mai rămăsese taraful care se plimba printre mese și băga câte o piesă pentru fiecare, iar săptămâna trecută eu am fost receptaculul faimoasei piese „Doi ochi negri, eu am iubit”.

Am senzația că Terasa Doamnei alături de vreo câteva alte crâșme bucureștene, au rămas aici pentru a ne aminti sau reaminti ce înseamnă să fii Mitică al lui Caragiale, cel care pleca pe jos, te lua de braț și îți spunea duios „Hai, că te iau în dreapta.”

Italianul de la Terasa Doamnei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *