Citeam de dimineață articolul lui Beranger și mă gândeam la sărbătorile mele.

În 2011, pe 14 decembrie am internat-o la Balș pe cea care m-a crescut de la 11 luni. Pe 25 începuse să fie confuză și pe 31 medicul ne-a luat deoparte și ne-a spus că nu mai are decât câteva ore de trăit. A vrut să îi dovedească că nu e așa. A rezistat până pe 10 ianuarie, la o zi după ce am adus-o acasă. A avut ultimul cuvânt ca întotdeauna.

Sărbătorile acelea au fost urâte, cu adevărat urâte. Mai ales când mă gândesc că pe 24 îmi dicta rețeta de cozonaci la telefon. Iar pe 25 începuse să ne încurce pe mine și pe mama mea. Am plâns, am sperat până în ultima secundă că lucrurile se vor schimba, că tratamentul își va face efectul. Că orice. Probabil că dacă un vraci ar fi venit și ne-ar fi spus că un picior de șobolan uscat ar ajut-o, am fi mers să vânăm șobolani.

Dar nimic nu ajută în unele situații. Nici rugăciunile, nici proiecțiile pozitive și nici cei mai buni medici sau cele mai bune antibiotice. Când boala învinge, învinge (iată truismul zilei pe acest blog, dar stați liniștiți, mai avem și altele!).

Și e adevărat că sărbătorile nu mai pot fi la fel, dar cred că este o chestiune de opțiune și viziune asupra vieții. Poți alege să fii deprimat, să urăști sărbătorile și tot ce înseamnă ele, să te bălăcești în tristețe, gândindu-te cât de special ești pentru că nimeni nu simte ca tine sau poți încerca să lași spiritul Crăciunului (până la urmă!) să te binedispună.
Anul acesta ca și anul trecut nu împodobesc bradul, pentru că nu mi se pare ceva interesant. Dar voi coace cozonaci și o să îmi pun câteva globuri prin casă. Nu-l voi aștepta pe Moș Crăciun, dar mă voi duce pe 25 la Bunicu’ și vom mânca sarmale, vom bate un 66 și vom simți că au venit sărbătorile.

Prefer să mă bucur că încă îi am pe mulți dintre cei dragi lângă mine, decât să fiu deprimată că nu sunt în Bora Bora, sau că nu sunt toți cei dragi aici. Prefer să mă bucur de ceea ce am, decât să regret ce nu (mai) am.

Azi fac cozonaci și trebuie să mă bazez doar pe cartea veche din anii ’50 fără a o mai întreba pe Mama (Coana Mare cum îi spuneam și nu îi plăcea) ce înseamnă un pahar de unt sau cât să las maiaua la crescut. Dar știu sigur că ea se bucură că i-am preluat tradiția, deși atunci când era în viață pufneam și trânteam când mă punea să frământ câte 45 de minute.
Până la urmă, lăsând toate zicalele deoparte, viața chiar merge înainte, până se oprește. Tot ce trebuie să faci e să îi ții piept.

De sărbători cu bune și rele
Etichetat pe:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *