Înainte de a începe acest articol cred că trebuie să mă legitimez. Sunt născută în București (la Filantropia), din părinți născuți în București, crescută în București (în Dorobanți, până la 16 ani) și trăită în București (în Pantelimon, până în prezent). Dacă aș vrea să întind un pic pelteaua sunt si concepută în București (în Berceni, dar trebuie să verific).
Acestea fiind spuse, cred că mă pot numi bucureșeancă. Și din poziția mea, pot spune că îi urăsc pe părinții bucureșteni, alături de copii lor.
Mai mult decât atât, pentru că știu că îmi vor sări mulți în cap, venind cu argumentul suprem – tu nu ai copii, nu știi despre ce e vorba – voi putea spune că am avut grijă de o fetiță de la vârsta de 4 ani până cănd a făcut 5 ani și 4 luni. Am fost în oraș cu ea, am fost la teatru, am fost în parc. Mi-am făcut o idee despre ce înseamnă să ai grijă de un copil. Nu 24 din 24, dar în momentele alea importante am fost acolo. Am fost cu ea la spital și am fost cu ea și la o operație minoră la ochi. Credeți-mă. Știu.

Tocmai din această perspectivă pot spune liniștită, cu mâna pe inimă (aproape că era să zic coracon!) că îmi pot face o idee despre ce e vorba când vorbim de copii. Și de asemenea, pot spune că puradeii bucureșteni sunt crescuți într-o totala lipsă de respect pentru cei din jur.

În seara aceasta m-am întâlnit cu două serii de prieteni. Mai întâi cu unii la Califul de la Iancului și apoi cu altul la o terasă de pe Pache Protopopescu. Dacă la Calif situația a fost lejeră, deși la un moment dat, o fetiță de un an și ceva mi se urca în cap, ei bine la Paque (pe Pache, of cors) nu mai mă puteam înțelege cu interlocutorul din cauza copiilor scăpați din lesă pe terasă. Alergau, țipau și se jucau de parcă erau pe peticul de dale din fața casei lor. Pentru că părinții lor îi lăsaseră „să se exprime liber”, uitând că poate mai eram și noi, restul care aveam chef să ne exprimăm fără a țipa unii la alți pentru a ne auzi.

Probabil veți spune că nu-s ieșită prin lume și pentru că nu îmi place să mă dău mare, nu vă voi spune că prima dată când am ieșit din țară era în anul 1998. Așadar, nu voi spune că știu cum e pe dinafară, dar pot spune că pe la începutul lunii mai am ajuns întâmplător în orașul Brașov, la 200 km de capitala noastră dragă.

M-am plimbat pe acolo, am urcat pe Tâmpa cu niște prieteni și un copil de 5 ani și am coborât în centru, la Terasa Ciucaș (posibil să o cheme altfel, mie așa mi-a fost prezentată) pentru niște mici și o bere.

Ne-am așezat la o masă, terasa era plină ochi de familii cu copii de 2, 3 sau 5 ani. Zumzăială, copiii se jucau, dar încet. Își vedeau de treaba lor, făra a-i deranja pe adulți. Îmi amintesc că atunci le-am și spus prietenilor că, iată! am găsit un loc unde copiii mă înconjoară, dar prezența lor nu mă deranjează. De fapt, mi s-a spus că cel mai năstrușnic copil de pe terasă era chiar puștiul de 5 ani care ne însoțea. Se juca cu două mașinuțe Hot Wheels pe marginile ghivecelor. Se juca, adică plimba masinuțele vruum-vruum, nu țipa, nu alerga și nici nu se împiedica de ospătari. În lumea lor, faptul că nu stătea cuminte la masă, lângă noi îl făcea să pară un copil needucat. Eu îl priveam ca pe un zeu, pentru că își vedea de treaba lui și nu țipa.

În București am avut parte de puști care mi-au ridicat masa în cap, s-au împiedicat de ospătar, au țipat și s-au tăvălit pe jos doar pentru că părinții nu le-au luat desertul pe care și-l doreau. De fapt, încep să caut locurile unde nu ajung familiile. Nu pentru că am ceva impotriva copiilor, ci am o problemă cu copiii crescuți după noul rit, unde sunt lăsați să fie „independenți” și fără reguli, pentru a nu le „frânge aripile”.

Banuiesc că nu mai e mult până când vor apărea terasele „kids free”. Aș plăti 15 lei pe o bere, doar să știu că nu mai trebuie să mă feresc pe drumul spre toaletă de piticii scăpați din lesă de părinți care au uitat că regulile sunte bune pentru că ne ajută să trăim în societate.

PS: nu cred în violență, dar fiecare palmă pe care m-am luat-o în copilărie a fost meritată, ba pentru a fi sinceră, meritam mai multe.

Parenting de București
Etichetat pe:            

14 gânduri despre „Parenting de București

  • 25 iunie 2014 la 10:15
    Legătură permanentă

    Ospatarul sau seful localului are o vina mai mare decat parintii fara bun simt. Deja prostia este o normalitate, dar sa permiti lipsa bunului simt… Si parintii pot fi educati!

    Răspunde
  • 25 iunie 2014 la 11:16
    Legătură permanentă

    Ohooo in Arad am invatat terasele kids free ; si pentru ca eu ascult rock si acolo nu calca familiile. Ahem. In Budapesta am vazut cei mai bine crescuti copii (localnici). La muzeu la transporturi era o cafenea in hol. O pustioica (nu cred ca avea 5ani) venise cu buni. Ei bine, dupa ce a terminat ceaiul, a dus cana la pult si buni a admonestat-o ca nu a tras scaunul sub masa. Eu asta zic ca inseamna sa stii sa cresti un copil (da, stiu, nu am copii, nu stiu ce vorbesc, bla bla)

    Răspunde
    • 26 iunie 2014 la 00:33
      Legătură permanentă

      Prima ta problema e ca nu stii prea bine limba romana,probail ca esti de etnie maghiara-ca tot zici de Budapesta.
      Ce inseamna ahem ?
      In limba romana se scrie/zice pustoaica nu pustioica.Si termenul se foloseste perntu persoanele de sex feminin,intr-o marja de 10-18ani.La 5 ani e copil.
      Ce inseamna pult ?

      Răspunde
        • 26 iunie 2014 la 00:38
          Legătură permanentă

          Si probail,oh si vai si istem,trebuie sa schimb tastatura,daca nu apas sanatos unele litere nu apar…

          Răspunde
        • 26 iunie 2014 la 23:18
          Legătură permanentă

          Trebuie să-ți schimbi și profesoara de română, nu doar tastatura. Expresia „dar totuși” e pleonasm.

          Răspunde
  • 26 iunie 2014 la 11:50
    Legătură permanentă

    Ah, da…. Ca proprietar de local cu grădină frumoasa am niste experiențe traumatizante în acest sens :(. De la jumulirea unui cireș proaspăt plantat, la tavalirea pe gazon sub totalul abandon parental (am avut și o mică satisfacție aici când kid-ul a tăvălit și un proaspăt excrement cainesc), până la explorarea galagioasa a fiecărui colțișor sub totala lipsă de supraveghere a părinților. Pur și simplu vor sa scape de ei când pleacă de acasă. Iar noi suntem baby sitters ad-hoc.

    Răspunde
  • 26 iunie 2014 la 14:48
    Legătură permanentă

    Asta mi-amintește de o chestie pe care am citit-o de mult. Când ești la o coadă de check-in, în aeroport, nu te așeza în spatele: chinezilor, bătrânilor și a cuplurilor cu copii. Sunt mari șanse să te enervezi.

    Răspunde
  • 8 iulie 2014 la 11:15
    Legătură permanentă

    E uşor de realizat ce îl motivează pe puştiul în cauză să facă gălăgie atunci când se joacă.

    În condiţii normale, copiilor nu le place ca adulţii să îşi bage nasul printre ei, aşa încât nu vor face prea mare tămbălău.

    Răspunde
  • Pingback:8 motive sa vizitezi Lisabona | lunguldrumpanadeparte

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.