Sunt utilizatoare de RATB din 1997. Am abonament tot de atunci, la început era pe o singură linie, apoi am trecut la abonamentul pe toate liniile. Sunt 17 ani în care am plătit abonamentul către RATB şi nu am cârtit foarte mult legat de condiţiile de călătorie din această capitală. Am mai circulat şi eu fără abonament, ba chiar luna trecută am fost amendată pentru că îmi uitasem abonamentul acasă, am plătit convinsă fiind că mă voi duce să anulez amenda. Deocamdată nu am ajuns.

Luni, am călătorit cu minunatul 336 dinspre Military City înspre Pantelimoun. Am îngheţat aşteptând autobuzul şi în momentul în care acesta a ajuns era plin, evident. În mijlocul lui se formase o poieniţă, un luminiş de rahat şi pişat – un homeless încerca să se încălzească. Mi-am tras fularul parfumat peste nas şi am continuat să citesc Cronicile Marţiene ale lui Bradbury, mi-e milă de aceşti oameni şi cred că putem accepta să le simţim prezenţa într-o zi în care ninge şi nu ai lăsa un câine afară, darămite un om.
Deşi sunt pasionată de cartea asta pe care o recitesc cu plăcere, eram atentă şi la comentariile din autobuz. Toţi comentau, toţi aveau ceva de zis şi toţi îl/o înjurau. Mi-a plăcut mai ales când un domn a început să arunce cu puli prin zonă, ţipând că sunt copii în autobuz. Dublele standarde sunt delicioase în orice împrejurare.
Capacul mi l-a pus un domn gomos, care a simţit nevoia să comenteze că avem dreptul la o călătorie civilizată. Atunci am considerat şi eu oportună întrebarea: Câţi dintre cei din autobuz au abonament? Pentru că eu sigur nu am văzut pe nimeni validându-şi cardul.

Din păcate întrebarea mea nu a primit răspuns, dar bănuiesc că eram vreo cinci – şase agarici cu abonament în tot autobuzul. Restul călătoreau gratis, că erau români şi era ziua lor.

Poveşti din RATB
Etichetat pe:    

5 gânduri despre „Poveşti din RATB

  • Pingback: Praf în ochii celor de la RATB

  • 6 decembrie 2014 la 13:39
    Legătură permanentă

    Fato, probabil ai invatat expresia asta, ~agarici~ prin adolescenta. Stiu, obiceiurile dobandite astfel si reintarite succesiv se inlatura greu. Insa, Agarici asta a fost chiar un mare smecher, mai precis un erou (aviator). Hai sa nu mai facem pohta altora si sa ne batem joc de eroii nostrii, ca asa vor si ne-au tot invatat unii…

    Răspunde
    • 6 decembrie 2014 la 16:03
      Legătură permanentă

      Motănel, văd că ne permitem „drăgălăşenii”, lăsând la o parte faptul că pot scrie cam ce vrea muşchiul meu (expresie învăţată în pubertate chiar), ţin să îţi comunic că limba română are şi un argou. Putem alege să îl folosim sau nu. Văd că şi tu ai făcut această alegere, aşadar mai încet cu acuzele.

      Răspunde
  • 6 decembrie 2014 la 22:11
    Legătură permanentă

    Pai… eu nu am chiar nimic cu argoul propriu-zis. Ma refeream strict la termenul ~agarici~ provenit de la numele de familie al unuia. Dupa 1947, vrand sa-si stearga rusinea patita, rusii au injectat in argoul romanesc termenul, cu un pronuntat caracter peiorativ. Cozile de topor autohtone l-au impus; pentru ca ulterior sa i se piarda partial originea. Iti atrageam doar colocvial atentia ca faci o greseala… istorica. Aia cu dragalaseniile intre ghilimele zau ca n-am inteles-o. Poate din cauza ca nu corespundea intentiilor?!?

    Răspunde
    • 6 decembrie 2014 la 22:43
      Legătură permanentă

      Regret pentru domnul Agarici că i s-a întâmplat asta. Din păcate, asta e. Cât despre „drăgălăşenii” bănuiesc că iar am fost prea sarcastică. Mă refeream la „fato”. Din fericire pentru mine nu ne-am născut pe acelaşi prici, motănel.

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *