În 2011 – 2012, una dintre cele mai importante persoane din viața mea a fost foarte bolnavă. A fost genul acela de boala care te chinuie înainte de a te prăpădi și care îi face pe cei din jurul tău să tragă de tine „Hai că poți, încă un pic! Încă o operație, încă un tratament, nu mai mânca prostii, curăță-ți dieta!”

În această perioadă ne-am plimbat pe la niște spitale și am ajuns să le cunoaștem aproape pe toate. Există în fiecare spital, ca în fiecare comunitate oameni și bestii. Unii te vor jupui de viu pentru un leu, alții te vor ajuta indiferent, doar pentru că știu că pot.

În Spitalul Militar am ajuns datorită unui medic de la Colțea, care ar fi vrut să ne ajute mai mult, dar niște încurcături de acolo nu îi permiteau.

Am ajuns la Militar, unde operația a inclus doua echipe, dintre care una de la secția de chirurgie plastică reparatorie, unde a și fost internată persoana și unde a fost tratată.

Acum, aş putea ca următoarele rânduri să le scriu cu ură sau să le scriu așa cum s-au petrecut.

Mai întâi un exemplu de ură, care prinde bine la inflamat spirite și crescut numărul likes&shares.

Nimic nu aveau acolo! Nimic! Nu tu feşe, nu tu betadină. Nimic! Bătaie de joc! Mizerie! Niște hoți care ne cereau șpagă pentru orice!

Dar nu a fost așa. Da. A trebuit sa ducem betadină, kilometri de tifon pentru a fi sterilizat, kilograme de vată, Bepanthen, medicamente și tot ce mai trebuia. Asistentele foloseau o singură mănușă. Mâna dominantă era înmânuşată și cu aceasta se făcea tot ce înseamnă toaleta operațiilor. Anestezistul avea propria lui trusă de anestezice pe care și le cumpăra din banii primiți de la pacienți. Noi am dat o sumă care știm că includea și acel anestezic special pentru persoanele cu probleme cardiace și că poate o parte din banii noștri au ajutat pe cineva care nu avea.

Da, aş putea țipa ca am aruncat cu banii în medici și asistente ca țiganu-n lăutari, dar adevărul este că de multe ori o făceam cu drag, pentru că toți erau săritori și încercau să ne ajute. Îmi amintesc că era vara și pentru că erau multe răni deschise, iar salonul era în renovare, aerul condiționat nu funcționa. Și pacienții mureau de cald la ultimul etaj, fiind acoperiți de corturi de tifon care să le protejeze rănile de praf și muște. Le duceam asistentelor înghețată? Le duceam şi o fa eam cu plăcere. Da, am avut noroc și de unii care își băteau joc, dar aproape că nu mai mi-i amintesc. Tot ce a rămas sunt o senzație că a fost ok. A fost bine.

Mi-am amintit toate acestea azi când am citit acest articol din evz despre medicii de la Militar și mi-am dat seama că și la noi a fost aproape la fel.

Cum e la Spitalul Militar
Etichetat pe:    

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *