Citind articolul acesta de la Cetin, mi-am dat seama încă o dată cât de important este mediul în care crești. Nu știu care este diagnosticul exact al acestui om, dar cu puțin ghinion aș fi putut fi în locul lui.

ajutor

În anul 1986, în toamnă, una dintre bunicile mele a văzut că strâng ochii când mă uit la ea și având experiența a doi copii miopi a decis să mă ducă la Budimex la control oftalmologic. Acolo s-a aflat că la 3 ani, aproape 4 aveam miopie și destul de mare. -4 la ochiul stâng și -1 și ceva la ochiul drept. Ochelari de urgență și tratament cu Difabiol, plus gimnastică de ochi,o chestie dubioasă în care eram pusă să privesc într-un aparat și să suprapun imagini, draci-laci ce mai îmi amintesc eu de atunci. Nu vă spun cam cât ajunsesem să urăsc afinele.
Au trecut anii, am fost la mulți doctori, unul dintre ei chiar Boeraș care era considerat un mare medic oftalmolog pe vremea aceea. Să reținem, discutăm de perioada 85 – 95. Pe atunci operațiile la ochi erau varianta cu bisturiu a laserului pe care și-l fac acum oamenii.

Prin ’87 bunicul meu, cel despre care am mai scris pe acest blog, a găsit un medic oftalmolog, șeful secției de Oftalmologie de la Spitalul Universitar, care oferea și consultații în week-end la Policlinica cu Plată de pe Batiștei, vorbesc aici despre Doamna Dr Tacorian, care cred că incă mai consultă la cei optzeci de ani ai dumneaei.

Din acel moment am intrat într-o rutină medicală. La fiecare șase luni bunicul se trezea la 3 dimineața vinerea de dinainte pentru a sta la coadă să îmi ia bon de ordine la consultație, nu știu dacă lua din prima sau trebuia să se trezească de mai multe ori la acea oră pentru a-mi lua mie bon la doamna doctor. De când mi-a fost descoperită miopia și până pe la 16 – 17 ani, draga de ea a crescut voios cam cu o dioptrie pe an, când pe la 17 a stagnat. Iar doamna Tacorian m-a văzut până pe la 16.

Atunci unii medici aveau niște idei destul de aberante despre miopie și copii, astfel familia mea a fost îndemnată să nu mă lase să citesc, să nu îmi scriu temele, să se înregistreze pe casetă citind lecțiile și eu să ascult înregistrările, să nu fac niciun efort, să nu mă uit deloc la TV și or mai fi fost și altele, dar nu mi le amintesc. Tot în acea perioadă, erau la modă operațiile făcute în Rusia de către o echipă care, probabil că pentru acele vremuri, care nu sunt imemoriabile, erau foarte buni. Doar că pe acea vreme operațiile să făceau cu bisturiul cornee. Nu știu multe detalii, nu m-au pasionat. Cert este că mulți copii operați așa au rămas cu cicatrice pe cornee și nu mai pot să se bucure de dezvoltările în domeniul oftalmo.

În acea perioadă, am cunoscut o fată, care avea aproximativ același diagnostic ca al meu, un pic mai mare decât mine cu să zicem vreo 4-6 ani. La doisprezece ani, i-a stagnat miopia pe la un -14 și a fost dusă de mama ei în Rusia și operată de acea echipă pe care am menționat-o mai demult. Mama ei, spre deosebire de familia mea care m-a învățat să scriu și să citesc de la 5 ani (pe vremea mea era altfel!), nu a lăsat-o să facă nimic, a terminat gimnaziul și a intrat la un liceu de unde a ieșit tehnician maseur. Dar nu a lăsat-o să muncească ca maseur pentru că implică efort fizic și în situația unei miopii forte, efortul nu este indicat. De asemenea, pentru o miopie forte, ca a mea sau a tipei acesteia se eliberează certificat de handicap. Prin deciziile luate mama acestei fete a reușit să transforme un om normal care are o deficiență, într-un handicapat.

Prin ’93 am fost internată ambulatoriu la Universitar la Oftalmo și evident că medicii au încercat să îi convingă pe părinții mei că trebuie să mă operez, dar Tacorian, în continuare șefa secției i-a luat deoparte și le-a explicat că ar fi de preferat să mă lase cu fundul de sifon pe nas, că nu știi cum evoluează medicina și ar fi păcat să rămân cu cicatrice pe cornee. În 2007 datorită și doamnei Tacorian m-am operat de implant negativ la Oculus și am scăpat de ochelari. Doar pentru că am avut norocul de a avea o familie de oameni inteligenți, care pun la îndoială orice informație care le este servită și care se interesează și de repercusiuni.

Din nou, nu știu care este problema acestui tânăr, cine știe ce probleme are și nu reușește să-și găsească un job. În România cei care suferă de handicapuri nu prea sunt ajutați să își găsească un job și să se integreze în societate.

Sursa foto

Miopia societății. Cum educația poate reduce o deficiența

Un gând despre „Miopia societății. Cum educația poate reduce o deficiența

  • 9 martie 2015 la 01:34
    Legătură permanentă

    E asa trist sa vezi practic cum uni se chinuie… dar pentru asta este incurajata pur si simplu… emigrarea dar na viata asta… nu avem ce face decat sa vedem asa ceva….

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *