Cu toții știm imaginile acelea incredibile în care directoarea unei grădinițe agresează niște copii. Cu toții știm și că unii părinți au zis că ei nu cred, deși au dovada în față.

Nu mă mir, pentru că până la urmă am auzit toată viața povești cu educatori agresivi. Mă mir că unii părinți nu cred în evidență și mai mă mir că unii părinți nu știu să își citească proprii copii.

Imediat după ce am văzut clipul am intrat într-o discuție cu o prietenă proprietară, directoare și educatoare la o grădiniță din București, iar din discuția noastră a ieșit acest articol.

1. Sunt convinsă că ți se pare incalificabil ceea ce au făcut acele persoane, dar pe mine mă interesează dacă există o metodă prin care părinții își pot da seama că cei mici sunt agresați. Lăsând deoparte semnele vizibile, vânătăile, cum poți ca părinte să îți protejezi copilul?

Ca întordeauna, cea mai sigură soluție este comunicarea pe care o ai ca părinte cu copilul și măsura în care te interesezi realmente să cunoști persoanele pe mâna cărora îl lași.
Părintele trebuie să-și cunoască el, înainte de oricine, copilul! Din păcate, în ultima vreme părinții sunt ultimii care interacționează și cei care petrec cel mai puțin timp cu proprii copii după bone, șoferi, personalul de la grădiniță. Un copil petrece 10-11 ore la gradiniță. De la 8 dimineața la 6-7 seara, uneori și mai mult. Părinții petrec mai putin de 2 ore pe zi în prezența copilului și probabil 30 minute dedicate strict copilului (adică nu gătit, nu vorbit la mobil, nu privit la tv, ci interacțiune pură cu copilul). La un moment dat trebuie să apară și anomaliile, adică situațiile în care nu știi să interpretezi ce transmite propriul copil. Anomaliile astea tind să devină regula pentru că, în plus, părinților li se și toarnă din toate direcțiile că nu știu ei, știu psihologii și specialistii sau oricine altcineva. Realitatea e că în 90% din cazuri părintele ar trebui să își înțeleagă copilul și să știe ce e de făcut.
Copilul trebuie să știe de mic ce atingeri sunt ok, explicat frumos de către părinte. Copilul nu are de unde să știe care sunt atingerile ok și care nu. Părintele îi spune eventual „s-o asculți pe doamna” ceea ce sună rezonabil, dar e departe de a fi suficient și lamuritor pentru copil. El trebuie să stie că trebuie să spună acasa dacă a fost atins altfel decât adecvat, atât „cu frumosul”, cât și cu violență.
Eu personal am explicat copiilor mei unde și cum are voie să te atingă un profesor sau un doctor, care e treaba fiecaruia și unde se termină ea. Am explicat și copiilor de la grădi care sunt situațiile în care spunem „nu” unui adult, in Germania există cărți pentru copii pe tema asta, pornind de la ideea că adultul reprezintă autoritate pentru copil, dar uneori autoritatea asta e viciata si folosită în detrimentul copilului. Ideea nu e sa o dăm în Barnevernet-uri, ci să ne ferim de aberatii de comportament. Și un copil de 3 ani pricepe lucrurile astea dac i le explici adecvat.

Există și situații în care copilul inventează lucruri, fie din pură fantezie, fie din dorința de a obține ceva de la un adult… (Nu mai sunt nici copiii ce-au fost ?) Aici intervine maturitatea adulților implicați, care trebuie să se cunoască reciproc suficient de bine și așa ajungem la punctul 2.

2. Cum poate un părinte să găsească grădinița perfectă, cum i-ai sfătui să facă?

Când aleg o gradiniță mă interesez din toate sursele posibile, de la părinti care au sau au avut copiii acolo. Am discuții periodice cu persoane diferite din gradinița respectivă încât să-mi pot face o impresie.
Sunt lucruri care pot să-mi atragă atenția, știu de grădinițe unde personalului îi este interzis să discute cu părinții. Mie nu mi-ar suna ok…
Mă duc în vizite inopinate. Sigur că nu dă bine și dacă vreau o relație armonioasă cu grădinița nu spun „am venit să vă verific”, dar pot să zic că am venit să-i aduc un pulover copilului, ceva, nu știu.
Observ la serbari interacțiunea între educatoare și copii. O simpatizează? Poate „al meu plânge, dar ceilalți sunt veseli și o iubesc”. Sau „toți sunt terifiați de ea”. Trag niște concluzii. Vorbesc și cu alți părinți și încerc să pun informațiile cap la cap. Încerc să nu mă liniștesc prostește și să nu îmi alimentez teoriile conspirației. Dacă sunt conectat, mă prind care e realitatea.

Nu există o metodă infailibilă, drept dovadă grădinița cu pricina avea camere și degeaba.
Există mereu diferențe de percepție și ceea ce pentru unul e un fleac, pentru altul e ceva traumatizant. De aceea trebuie discutate clar la început care sunt metodele de disciplinare folosite de grădiniță. Unii părinți nu vor accepta nici să se ridice tonul, ceea ce e absolut imposibil când ai pe mână 15 copii sau 30 ca la stat. Alții vor zice „eu îl bat pe al meu când mă scoate din pepeni și aveți voie de la mine să-l plesniți imediat cum nu ascultă!” Nu poți face nici una, nici alta. Părinții trebuie să înțeleagă că parenting-ul e una și educația într-o instituție și într-un grup e alta. De aceea ideal e să vorbim la început clar și deschis.

3. Referitor la autorizație, știu că grădinițele nu sunt obligate să se autorizeze. Ce autorizații de funcționare sunt obligatorii și care nu? Ce rost au aceste autorizații?

Grădinița nu este obligatorie. Nefiind obligatorie, așa cum nu o oblig pe mamaie să se autorizeze ca să las copilul la ea, nu pot obliga nici o firmă sau o asociație sau o fundație privată care își propune să se ocupe de îngrijirea copiilor să se autorizeze ca grădinița. Legea zice doar că nu ai voie să te numești grădiniță. Dar activitatea este legală. Ai contracte în care stipulezi clar ce faci și părintele citește și semnează.
Dacă doresc să funcționez ca la stat mă duc și mă autorizez. Dar oare de ce am vrut eu o alternativă dacă de fapt vreau ca la stat?
Autorizațiile sunt de mai multe feluri: de la DSP pentru spațiu, tot de la DSP dar și de la DSV pentru bucătărie și de la Ministerul Educației pentru partea de programă și abordare didactică. Ca să o primești pe cea de la minister trebuie să ai și deja celebra autorizație de la ISU pe care nu o au nici 98% din școlile și grădinițele de stat precum și multe din cele autorizate. Observați contradicția.
Tot ca să primești autorizația de la Minister trebuie să ai personal calificat. Dar stai! Chiar și la stat (=autorizat) un procent uriaș sunt suplinitori necalificați. Salariul unui debutant este 900 ron, o mai fi crescut puțin acum de când a mai crescut minimul pe economie. Cine vrea să se califice și să rămână în învătământ? Mai ales preșcolar.

În reglementarile care vizează medicina muncii, pe care trebuie să le respecți indiferent ce fel de firma ești, există o fișă de aptitudini care se face la angajare și apoi periodic, un test psihologic care spune la final că ești apt de lucru. El variază în funcție de meseria pe care o practici. Bine că există și asta! Sigur că așa ceva ar trebui să existe și să fie mult mai serios și mai detaliat pentru că în orice profesie, când ai de-a face cu nebuni e posibil să fie rau!

Ce zice o educatoare despre cazul grădiniței din București
Etichetat pe:    

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *